Vocea doctoritei suna harsait, ca a unei fumatoare inraite de Carpati fara, iar cuvintele ei m-au izbit in moalele capului: “De unde naiba vrei sa stiu cand lucreaza piz*a ta?” Incerc sa spun ceva, insa nu pot articula nimic. Raspunsul femeii m-a lasat perplex. Oare tumoarea din creier mi-a afectat si darul vorbirii?, ma intreb, insa realizez ca nu mi-am pierdut graiul. Pur si simplu intrasem pe taramul neverosimil al sistemului medical de stat din Romania, cu care ma voi intalni de mai multe ori in ultimele luni si de unde voi iesi mereu epuizat si stresat ca-mi mai provoaca vreo buba pe creier.

Veti zambi cu siguranta cand va voi spune ca femeia, medic psihiatru la un cunoscut spital din Bucuresti, imi oferise acest raspuns brutal dupa ce o intrebasem care este programul colegei sale de cabinet, o neuroloaga. Era la cateva zile dupa ce mi se descoperise tumoarea si aveam nevoie de un consult. O intrebare simpla, la care raspunsul putea sa fie rezumat intr-o singura fraza, de cateva secunde. Bugetara cu coc si dinti ingalbeniti de tutun a preferat insa sa complice totul si sa-mi raspunda cu obraznicie, umiliandu-ma cu o nonsalanta exersata in timp si bagand spaima in cei cativa pacienti care asteptau tacuti in hol.

Dupa ce femeia mi-a intors spatele si a intrat in cabinetul sau, ca o diva ce se retrage satisfacuta ca a uimit publicul prin numarul ei, m-am uitat la cei din jurul meu. Unii imi zambeau rusinati, altii se uitau in pamant, in timp ce restul pacientilor, cu ochii speriati, inghitand in sec si cu fetele schimonosite de spaima, asteptau sa intre in cabinetul Anei Pauker in halat alb, pe care mi-l si imaginam ca pe o sala de tortura a Inchizitiei.

"Momentul piz*ei mele" era doar inceputul unui lung cosmar pe care l-am trait de fiecare data cand a trebuit sa ajung pe mainile doctorilor si asistentelor “de la stat”…

Pacientul nostru, victima noastra

Intalnirile cu spitalele publice de la noi au fost, aproape mereu in ultimele luni, traumatizante si brutale, ca niste electrosocuri incasate pe neasteptate. Asteptari lungi pe coridoare cu linoleum vechi sau gresie ce a fost odata alba, asistente isterice, doctori plictisiti si vizibil iritati ca-i deranjam, zeci de acte inutile solicitate la dosarul de boala pentru a dovedi ca tumoarea e reala si ca nu incerc sa fraieresc Casa de Asigurari, Ministerul Sanatatii, Guvernul, UE sau Ordinea Mondiala.

Pana sa ma imbolnavesc statusem cumva departe de realitatea dura a spitalelor de stat. Micile vizite facute vreunei rude internate sau pentru vreo adeverinta “de clinic sanatos” nu reusisera sa-mi starneasca interesul pentru ce se intampla de fapt in sistem. In plus, prin firma la care lucrez sunt inscris la un centru medical privat, astfel incat nu interactionasem prea des cu cei de la stat.

Chiar si atunci cand vedeam povestile neverosimile despre pacientii tratati mizerabil, despre cazurile cu operatii gresite, despre lipsa de medicamente si despre bolnavii care se inghesuie cate doi intr-un pat de spital, preferam sa le tratez ca pe simple "stiri de la ora 5", intamplate unor straini de care n-aveam habar si de care nu-mi pasa, convins ca atata vreme cat nu ma afecteaza, n-am de ce sa ma ingrijorez. "Bine ca nu mi s-a intamplat mie!" imi spuneam ranjind in astfel de momente.

Dar viata asta parsiva, bat-o vina, iata ca m-a adus pe mine in situatia nefericitilor care se intalnisera la un moment dat cu sistemul de stat. Un sistem pe care il percep acum ca fiind unul daunator, parsiv, menit nu sa te ajute, ci sa te aduca la disperare, pus pe jecmaneala celor care au nesansa sa-i cada in mana.

Bineinteles ca nu toti cei care fac parte din acest sistem se potrivesc descrierii mele. Am intalnit si oameni devotati, dedicati si plini de compasiune. Lor le cer scuze pentru cuvintele dure si le multumesc pentru ajutor. Furia mea e indreptata impotriva celor din interior care au inselat sistemul, l-au tradat si acum profita din plin de vulnerabilitatile lui si ale noastre, bieti pacienti disperati.

Sunt revoltat din cauza doctoritei care mi-a raspuns vulgar, precum un sofer de RATA deranjat de mosul ce urca prea incet in autobuz; sunt furios pe asistenta ce mi-a aruncat un "ete, na!" din varful buzelor strident rujate atunci cand am rugat-o sa-mi aduca un pahar cu apa; sunt nervos pe medicul la care nu am mai ajuns sa fiu examinat desi asteptasem cinci ore, in picioare, pe hol; sunt suparat pe asistenta ce tipa mereu la pacientii care asteapta sa le dea reteta pentru vreun medicament compensat, constienta ca le face o favoare si ca ea e Alfa si Omega, regina care decide cine merita sa nu plateasca pentru vreun anti-depresiv.

Iar relatarile pot continua la nesfarsit, cu lucruri intamplate mie sau cunoscutilor mei. Probabil si voi v-ati confruntat la un moment dat cu sistemul medical de stat, atat din Bucuresti (capitala de azi a Imperiului Otoman, vorba baietilor de la Kamikaze), cat si din alte orase. Sunt convins ca unii dintre voi ati reusit sa iesiti intregi si cu mintea nealterata din aceasta intalnire, tot asa cum stiu insa ca multi ati fost umiliti, traumatizati si ati jurat sa nu mai calcati niciodata prin spitatele de stat.

Cum sa fim tratati nemteste

Nu imi programasem sa scriu acest episod al povestii mele medicale. Vroiam sa ma opresc cu relatarea la momentul in care am descris operatia si lungul drum al recuperarii. Randurile de astazi sunt nu doar marturisirile unor experiente frustrante, ci si un strigat de ajutor/semnal de alarma/apel/manifest/jurnal de bord al unui tata/sot/frate/cumnat/viitor bunic fericit (sper), nevoit sa apeleze la serviciile medicale ale statului roman.

OAMENI BUNI, CE SE INTAMPLA? De ce am ajuns noi, pacientii, sa fim tratati mizerabil? De ce ati ajuns unii dintre voi, cei din sistem, sa ne urati in asemenea hal si, pe deasupra, sa ne-o mai si aratati de cate ori aveti ocazia?

Salariile mici din sistemul public, conditiile proaste de munca, tehnica invechita, mostenita din anii revolutiei agrare sunt rezultatul reformelor esuate aplicate de politicienii de pe malurile Dambovitei si de managerii pusi acolo pe criterii ce n-au legatura cu meseria. Nu va razbunati pe pacienti din cauza incompetentei, habarnamismului si coruptiei celor pusi sa faca o treaba la care nu se pricepeau si pe care au vazut-o mereu ca pe o vaca buna de muls!

Melania zice ca sunt prea critic si ca nu trebuie sa scriu astfel de lucruri. Mie insa, ca unul nascut si crescut pe strazile din "Drei Eichen", in minunatul Sibiu, imi plac lucrurile bine facute, organizate si care merg ceas. Am mostenit asta de la vecinii si colegii mei sasi, pe care i-am admirat mereu pentru ordinea, disciplina si harnicia lor. Astfel incat imi vine greu sa accept standarde inferioare celor cu care am fost obisnuit de mic.

Unii imi veti reprosa ca spun asta fiindca, baftos cum sunt, m-am dus si m-am operat in Germania, iar acum, dupa ce a trecut greul, mi-e usor sa vorbesc. Va spun insa ca sistemul bolnav de la noi ar putea fi insanatosit plecand de la lucruri minore, care pot face diferenta.

Iar exemple am strans cu nemiluita in cele cateva saptamani petrecute pe un pat de spital de la mii de km, departe de copii si de ai mei:

  • fondatorul clinicii unde m-am operat, Profesorul celebru in toata lumea, cu mii de operatii la activ, cu zeci de articole, carti si titluri academice stranse in cei 77 de ani de viata, nu a intrat niciodata in camera mea de spital fara sa bata la usa;
  • de multe ori, Profesorul le aducea personal flori pacientelor, multumindu-le pentru ca l-au ales sa le opereze;
  • nu am intalnit niciun angajat care sa nu salute zambind pacientii si apropiatii lor, indiferent ca ii intalneau in saloane, pe holuri sau la cantina;
  • mama unui baietel din Romania, ajuns la clinica din Germania dupa ce a fost diagnosticat aiurea de medicii de la noi, i-a spus in treacat unei doctorite ca nu-i place cafeaua servita in spital. A doua zi, doctorita a venit la femeie cu o cutie de cafea, cerandu-si scuze pentru "greseala spitalului" si promitandu-i ca "nu se va mai repeta niciodata". (I-am zis Melaniei ca e primul caz de doctor "ce da spaga" un pachet de cafea unui pacient. I-am dat si un nume: spaga-inversa).
  • dupa cateva zile, doctorita din relatarea de mai sus, probabil stresata si nedormita din cauza incidentului cu cafeaua proasta servita in clinica, a venit la femeie si cu un scaun cu rotile, cadou personal pentru baietelul bolnav;
  • una dintre matusile mele favorite, care sta in Germania, mi-a povestit ce inseamna "spaga" in spitalele de la ei: banii pe care unii dintre pacienti se simt datori sa-i lase vreunui medic sau vreunei asistente (5 sau 10 euro) se strang intr-o cutie si sunt folositi la organizarea petrecerilor de Craciun, de Paste etc.

In plus, daca aici, la noi, diferentele intre sistemul de stat si cel privat sunt uriase, in Germania nu e aproape nicio deosebire intre ele. Din ce am trait pe propria piele si din discutiile avute cu oameni din sistem, am vazut ca esti la fel tratat/ingrijit/respectat indiferent ca mergi la stat sau la cabinete private. Diferentele sunt doar de costuri, dar de multe ori asigurarile isi fac treaba si sumele pe care trebuie sa la plateasca pacientul nu sunt mari.

Stiu ca o sa ma injurati din plin dar pun si eu o intrebare: de ce in Germania se poate si la noi nu? Si nu-mi raspundeti cu replica prafuita ca "nemtii sunt cu 100 de ani inaintea noastra, au bani, aparatura si vreo cateva mii de km de autostrazi in plus!". Oare e vorba doar despre asta? De multe ori am avut impresia nu doar ca sistemul de la noi are probleme serioase. Nu vi se pare ca si multi dintre oamenii care il alcatuiesc s-au inrait de cand sunt piese in acest mecanism ce da rateuri?

Daca recititi cele cateva lucruri date ca exemplu mai sus ati vedea ca nici unul nu e iesit din comun. Sunt aplicabile oriunde. Iar eu sunt convins ca, desi ridicol de simple, ar putea sa fie printre lucrurile ce transforma un sistem prost intr-unul bun. Ne trebuie doar mai multa vointa, exercitiu, o cantitate suplimentara de bun-simt, cateva amenzi babane si poate niste condamnari penale astfel incat sa putem si noi, romanii, sa fim tratati asa cum trebuie: nemteste.

P.S. Povestea mea se incheie aici. Inainte de a pune punct final, trebuie: 1. sa-i multumesc extraordinarului meu prieten Dan pentru ca mi-a salvat viata. 2. sa le spun celor care trec prin experiente medicale similare cu ale mele si au nevoie de sfaturi, sugestii, contacte etc.ca pot sa-mi scrie la pacientulandrei@yahoo.com.

Citeste si: