E om Emi Pian. Emi Pian e om mare pentru Clanul Duduienilor, dar mai ales pentru românul de toată mâna. E un model printre modele. Pentru că Poliția, Procurorii, Nimeni nu i-a clintit afacerile. Pentru că Emi Pian a reușit în viața lui. Pentru că și-a găsit drumul și l-a urmat. Pentru că nimeni și nici un an de pușcărie nu l-a clintit din ținta lui. Și a murit "mare și tare". Și de aceea, modelul lui Pian va fi urmat în familie, în clan. Aici e povestea anturajului. Restul, povestea ticăloșirii, bineînțeles, e semnatura lui Pian.

Poliamoria "este când" ai câte relații de iubire vrei și cei pe care-i iubești o știu și își arată acceptul. Am citit asta acum câteva luni despre fiica de 18 ani a actorilor Will Smith și Jada Pinket - Smith. Willow Smith își dorește să se iubească și cu o femeie și cu un bărbat. Separat, în același timp, n-are importanță. Ce dacă? Asta-nseamnă abolirea moralei, cum o știm. Asta - nseamnă, teoretic, spulberarea oricăror scene de gelozie. Asta-nseamnă, zero limite de spațiu. Poți s-o faci oriunde, dacă te apucă amocul.

Aflată la câţiva paşi de uriaşa piaţă din faţa Primăriei din Aachen, Biserica Sf. Nicolae a primit cu generozitate duminică, 26 iulie, cele ’’maximum 50 de persoane permise’’ (pentru a se respecta distanţa legală între scaunele publicului), la un program de sonate pentru vioară şi pian. Şi au venit, pe toate locurile posibile, odată la ora 11 dimineaţa şi odată la ora 5 dupăamiaza să îi asculte pe Raúl Teo Arias, şeful partidei de vioară secţiunea a 2-a de la Bamberger Symphoniker şi pe Karina Şabac, pianistă română stabilită în Olanda, interpretând Bach-Sonata in La major BVW 1015, Beethoven- Sonata op. 24 nr.5 in Fa major (Frühlingssonate) şi Frank-Sonata în La major.

Pandemie, jurnal de carantină, caniculă, distanțare fizică, măști, stare de alertă... câteva dintre jaloanele printre care ne desfășurăm, acum, viața. Între timp, s-a relaxat viața culturală. Reprezentațiile în aer liber, mai exact. Trupele s-au înghesuit în grădinile de vară, alții au improvizat prin parcuri iar cei mai norocoși au avut spații deschise în dotare. Majoritatea a asumat că, după carantină, lumea trebuie să se distreze și a scos pe covertă bulevardiere, chiar șușe, în fine, artileria ușoară. Alții, mai curajoși, și-au adus artileria grea. Aici se înscrie și premiera de la TNB-Amfiteatrul în aer liber, în care am fost pentru prima dată, un loc excelent - „Jurnal de România.1989”, regie și scenariu Carmen Lidia Vidu.

Du-te, bre, în piață! Și acolo privește țelina. E tânăra țelina acum. Cât palma, cât deștul. O privești, o cumperi, o bagi în ciorbă. Asta-i piața. Dai un ban, cumperi, faci ciorbă. Dar hai, mergi pe profit. E sâmbătă, îți permiți. Ca om să vezi doar o țelină, că-i țelină, o ciorbă că-i doar o ciorbă - e prea puțin. Hai la profit! Dacă tot privești și cumperi, nu-i păcat? Mătuși de-ale mele slobode la gură m-au crescut spunându-mi că țelina e bună când o să fiu la grea încercare. Țelina te va ajuta cu potența. Am zis: așa profit, ce bine! Și, când am fost la mari încercări, am ras și ros țelină ca iepurii. Asta înseamnă să aștepți PROFITUL!

Este clar destin istoric. Este clar demență acum. Toată istoria Rapidului este scrisă așa, pe infarct și balamuc. Mereu pe muchie de cuțit, mereu te încearcă Rapidul ăsta: ori mă iubești, ori nu. Așa este povestea iubirii omului. Nici anul acesta Rapidul n-a avut șansa unui drum lin spre o calificare în Liga 1. Nu. În etapa de duminică, ora 18,30, este iar “pe viață și moarte”.

Ariana, fetiță de 12 ani din Oradea, a aflat că e infectată cu coronavirus. Pe loc, Ariana și-a făcut bagajele ca să meargă la spital. Mama s-a opus, dar Ariana nu și nu. Fetița este dintr-o familie cu o situație materială precară, tatăl a murit, iar mama ei a trecut printr-o boală gravă. Doctorii au luat-o în custodie pe Ariana, o vindecă și o alintă. A devenit eroina lor. Speranța lor. Starea de veghe pe vreme de oboseală. - știre ebihoreanu.ro

N-am știut-o niciodată în mințile ei. N-am vorbit niciodată cu ea. Și nu știu cum o cheamă. Dar de vreo zece ani mă tot întâlnesc cu ea. La Unirii, la Piața Romană. Ieri, în tramvaiul 23. S-a urcat la piață la Râmnicu Sărat. Știu multe despre ea. Că-i din carne și oase. Are sâni încă tari. Ieri i se vedea buricul. E ca o Greta Garbo la față, Marilyn Monroe ca trup. Ieri s-a urcat în spatele tramvaiului 23 și spunea: omul e o minune! Acest articol vorbește despre frumoșii nebuni ai orașelor. Acest articol vorbește despre prejudecăți. Acest articol vorbește despre cum să privim și să ne bucurăm de privirea noastră, adică să privim și să nu regretăm-rănim.

Când scriu aceste rânduri sunt iremediabil expirat. L-am admirat pe Columb. Lui Churchill, ziceam, îi datorez viața fără război. Washington, domle, era libertatea americană, adică supremă. Toți sunt la pământ. Ce să-i explic eu tânărului? Cu ce cuvinte, cu ce tupeu? Uite, într-o seară am devenit așa o capră încăpățânată. M-am inflamat, am drăcuit. Apoi, totuși mi-am zis: vor să dărâme statuile, de ce să nu se dărâme statuile? Băiete, fato, it-ule, dă jos toate statuile lumii! Da-le jos! Chiar așa. Ce-o să se întâmple? În fapt, întrebarea este: ce-o să mi se întâmple? O să mi se dea în cap. Foarte bine! Apoi, ce-o să mi se întâmple? Poate vine o lume mai bune, în care și bătrânii vor avea locul lor. #metoo #blm

De vreo lună vremea culesului prin mahalale a început. Românul rupe liliacul din grădina unuia sau din parcuri și e-ncântat. Parcă e trofeul vieții. Românul trage de crengile de pe marginea drumului și îl auzi: din copilărie n-am mai mâncat dude și corcodușe. Românul e plin de sine: uite, mâncam caise cu burta. Și trage și rupe săracul cais. Copilăriile astea sunt însoțite de devalizarea tufelor, copacilor. Se-ncarcă sacoșele cu flori de tei.

Regula este simplă: îți pui masca. Prețul măștii este maxim un leu. Ba, sigur a căzut sub un leu. Nemții nu discută această regulă și țin în balans virusul, economia. Românii demolează legile, invocă castrarea, teroarea, se bat în șaormerii, magazine, la primării, în parlament. Trăncănesc. Doar că fiecare cuvânt în situații de criză perpetuează modele, influențează comportamente. Cuvintele în criză, repetate, precum COVIZII, au o putere mortală. Românii trăncănesc. Nu respectă regulile. Este dovada aclimatizării COVID-ului în România. Ba, chiar este dovada că acesta dezvoltă rădăcini. Ce pot fi letale.

Da, nu am avut timp pe vremea asta de COVID. Am trăit, nu numai eu, cea mai efervescentă perioadă culturală. Un festin, sau mai degrabă, o orgie. Dacă te ținea fizicul, practic, puteai urmări 24/7 creații artistice, de la bune la geniale, pe care le-a dat omenirea în ultimii 60-70 de ani în artele spectacolului. Teatru, operă, concerte muzică clasică, balet, musical, pop, apoi, tururi virtuale în cele mai mari muzee de artă și colecții, etc, la care s-au adăugat evenimente create ad-hoc și transmise live/înregistrate sau cursuri de balet, canto, actorie susținute de nume grele. Ceva la care nu ar fi visat nimeni, niciodată. Oricine a profitat de dar, a ieșit din pandemie cu cel puțin 10% mai deștept. Și asta pe 0 LEI!

Am mare problemă. Arunc mâncarea la gunoi. Prima oară după cele 2 luni de stare de urgență. Este grav, este imoral. 2 luni de COVID acut nu mi-am permis așa ceva. Acum vreo două săptămâni cumpăr un pui crescut la țară. Acum două zile l-am aruncat la coș, plângând. Efectul consumerismului, prea multor alegeri. Efectul post-traumatic COVID. Plâng

Cică mori de foame peste un an. Cică anul ăsta mănânci și gata, coronavirusul a lovit adânc. Nicio plantă nu mai crește. Anu’ ăsta te mai ghiftuiești și gata! peste un an o să stai cu burta-n sus, o să mori, mori de foame, moarte groaznică, în chinuri. Să fim serioși. Toate astea se adresează unui creier “fără greutate”, light, creier îngrășat cu prostii. Uite de ce nu murim de foame într-un an. Și cred eu nici în eșpe ani.

Închipuiește-ți, omule, trei zile în care legea să nu funcționeze. Asta a fost în 13-15 iunie 1990. București-ul a devenit o măcelărie de oameni. Puterea politică, cu tradiție în PSD-ul de astăzi, a închis ochii. Iar oamenii, după fragilitatea lor, au fost făcuți șnițele, tranșați în organe, de către mineri, populația civilă, dar și de către organele statului: Poliția, SRI-ul. Era finalul sălbatic al celei mai importante manifestări anticomuniste de după 1989 până astăzi. Era începutul unei lumi noi, visul unei generații care și-a îndeplinit obiectivele pe viață. Asta-i povestea generației care a trăit și și-a văzut visul cu ochii.

“Pe aripile vântului” film despre anii 1860-80 din sudul SUA a fost retras de către HBO. Serialul “Little Britain” și el a avut aceeași soartă la BBC și Netflix. “Pe aripile vântului” este socotit prea romantic privind problemele rasiste. “Little Britain” își bate joc crunt de britanici și de prejudecățile lor de întreținuți ai soartei. Afro-americanii edulcorați și englezii cretinizați - două ștampile puse unor filme. Și cu aceste ștampile filmele sunt “evacuate” pe scara de incendiu ca niște spectatori care se țin de prostii. CLICK aici pentru explicații. Pe Hotnews Și pe contul Facebook Mona Nicoară.