Dirijorul Cristian Măcelaru nu-i sută la sută produs românesc. Dar ce-a învățat din România este munca asta nebună. Este în mare parte produs american. Adoptat la 17 ani, a trăit prin școlile americane. De acolo a învățat meseria, imaginația dirijorală. De acolo încă învață ce este bine și rău să faci cu o orchestră. Duminică, la 40 de ani de viață, ia un premiu cum altul nu este, un premiu în care a dat trei lovituri: a făcut înregistrarea cu un solist de marcă (Nicola Benedetti), a interpretat muzică cât de actuală se poate (Wynton Marsalis) și a condus una dintre cele mai tari orchestre din lume (The Philadelphia Orchestra). Români, cum este posibil?

Aseară târziu m-am dus la forță. Ce lucrezi azi? m-am întrebat. Biceps și lombară la greu. La forță ca la forță. Tragi cu urechea la ce spun unii-alții. Băieți ca mine “e ofticați” duminică seară că merg la Cluburi sâmbăta și ce văd acolo este scandalizant. Sunt cu totul de acord cu băieții de la forță.

Care vrei bre să-ți faci o idee cât de mică privind Unirea de la 1859 și ce cauți tu în istorie în 2020? Tu? Tu? Slab. Istoria te doare în bască, necondiționat și fără discriminare de vârstă, sex, rasă, nivel cultural. Hai cu mine să-ți spun eu cum ar putea să-ți rămână o frântură din trecut în creierul tău pătrat. Hai cu mine acum să sărim peste festivisme ieftine care plictisesc, scârbesc. Hai să-ți spun și eu varianta mea. Da, pe scurt, dă scroll.

Și este "sărit de pe fix" pentru că eu n-aș fi în stare vreodată, nici beat mort, să fac ce a făcut și face el. În anii din urmă, în care nici dracu n-a știut de el, a umblat pe dealuri, prin poieni, în frig, pe ploaie, și a săpat în căutarea victimelor comuniste îngropate fără cruce, fără vreun semn lumesc. A găsit schelete de oameni uciși și a alinat tragedii ale copiilor, rudelor acestora. A făcut multe excese cu limba lui ascuțită, pentru că societatea noastră este anchilozată ca multe altele. A spus cu înfumurarea lui multe tâmpenii. Dar, dincolo de astea nu este normal ca Marius Oprea, la 55 de ani, să fie șomer, să moară de foame.

N-am avut alți derbedei cu care să hălăduiesc în tinerețea mea: trupa Phoenix, Florian Pittiș și Dan Andrei Aldea. Phoenixul era nebunia imposibilă, lumea lor n-o credeam posibilă. Pe Florian Pittiș îl vedeam la Teatrul Bulandra, apoi la Radio, el mi-a făcut educația muzicală. Dar Dan Andrei Aldea? El era Nevăzut, trubadur, îngeresc, Creator. Auzisem de el, îl ascultasem. Dar nu era. Nu-l vedeam în viața mea. De fapt, nici n-aveam cum să-l văd. Zeul ăsta fugise din comunismul meu, din tinerețea mea, în Occident.

Acest Jean Delumeau a murit pe 13 ianuarie, la 93 de ani. Și numele lui îl voi cinsti astăzi și mereu pentru o cercetare care mi-a luminat mintea. Așa de profund m-a zdruncinat cartea asta a fricilor că de când am descoperit-o, oriunde m-aș muta, ea umblă cu mine. Umblu cu "Frica" în sân. Mai precis cu “Frica in Occident (secolele XIV-XVIII). O cetate asediată”, pe numele ei adevărat de carte. Și coperțile cărții sunt jerpelite. Și paginile deformate. E vai de ea de carte, dar nu mă despart de Frica mea. Vorbind ieri la telefon cu prietenul Viorel Moțoc, din frică-n frică, el vine cu o idee: bine ar fi să scrie cineva ce s-a schimbat astăzi din fricile de secol medieval. Asta n-a făcut-o Jean. Așa de tare m-a sedus ideea că, iată, reiau cartea despre secole trecute și, după mintea mea, vă spun cum stăm cu fricile în 2020. Frica de femeie, de evreu, de țigan, de emigrant, de noutate, de bătrânețe, de moarte, de singurătate, de subversiune, de... citește articolul ca să-ți vezi fricile vechi, de ev mediu.

Ajutor! Un balaur tâmpițel, un film mediocru, o peltea de patru ore m-a mușcat de jugulară. M-am contaminat! Diavolul îmi dictează ce să scriu! Ajutorrr!

Se termină anul. Ce dacă? Vin anii 20. Timp este destul să încapă în el toată lumea. Și tu și eu. Și prostul și îngâmfatul. Și bătrânul și tânărul. Și lacomul și zgârcitul. Și omul care face bine. Așa că venirea unui nou an-deceniu e motiv de bucurie. Și de recapitulare. Uite câteva trenduri sociale din anii ce-au fost și pe care mi-am propus să le urmăresc în continuare.

Cine vrea să râdă ca șampania? Să meargă la “Matilda și groparii”. Cine vrea emoție, suspans, amuzament, înfricoșare, happy end? Să meargă la “Matilda și groparii”. Cine vrea feminism cu lopata? Să meargă la “Matilda și groparii”. Cine vrea satisfacții intelectuale, precum reinterpretări ale cehovienelor "Trei surori", "Livada de vișini", dar și un pic din “Așteptându-l pe Godot” de Beckett? Să meargă la “Matilda și groparii”. Cine vrea lucru deștept făcut să vadă “Matilda și groparii” de pe scena Teatrului Național București (din păcate, mâine și în ianuarie piesa e sold out). Hahaha

Intuiesc că e un experiment ce ar putea intriga pe mulți, nici măcar la cinema nu se mai duce nimeni, nu o săptămână la rând, nici măcar două zile. Atracțiile și distracțiile sunt atât de multe, încât, e greu să te mai concentrezi pe ceva. Și, oricum, spre deosebire de occident, la noi, obiceiul mersului la teatru s-a pierdut pentru 65% din populație (așa zice un barometru cultural). La Londra, de exemplu, în 2018 au fost 15, 5 mil. (fără operă și balet/dans) de bilete vândute (8 mil. locuitori), cu regula de trei simplă, la noi ar fi trebuit să fie vreo 3,8 mil. de bilete vândute, haha! Nici nu există această capacitate. Totuși, nu poți avea pretenții de la cineva, dacă nu îl convingi să încerce, first.

1989. 2019. Revoluția a existat. Revoluția rezistă. Fără ea n-am fi azi la shopping, în trafic sau la munte sau în Teneriffffe, sau în Italia, Spania. Că Revoluția are-n capul tuturor parfum de conspirație politică și ani de constipație socială? Foarte bine! Fiecare cu mintea lui. Dar cel mai puternic sentiment acum, la 30 de ani după, este că suntem incapabili să povestim copiilor noștri ce e o Revoluție. În 30 de ani, generațiile de 40-60 de ani au dobândit și și-au cultivat tone de prejudecăți și dizabilități. Cei mai mulți sunt “bolnavi închipuiți”. Și-au construit numeroase traume și-și varsă mai abitir ca piranhiile veninul asupra copiilor lor.

Există, totuși, ceva adevărat în a te simți mândru că ești român, de exemplu, numai tu poți pronunța consoana „j” într-o mare de străini. Lăsând gluma deoparte, prezentă la Hamburg la premiera mondială a baletului ”Menajeria de sticlă” de Tennessee Williams, am fost, pentru a nu știu câta oară, mândră că sunt conațională și contemporană cu cea mai mare balerină româncă a tuturor timpurilor, Alina Cojocaru. Să auzi în jurul tău pronunțându-se, chiar și stâlcit, excepție fac fanii care o urmează oriunde în lume, numele ei și întrebând toți:„ de unde este”, ”Romania, I think...”, ți se face cu adevărat pielea de găină și ți se umezesc ochii.

Când Ceaușescu era împușcat la Târgoviște ca să nu spună el ce știa, de fapt, el, geniul, nu știa mai nimic. Frăția lui Ion Iliescu cu ai săi colegi? El îi marginalizase. Normal că-i știa. În rest, geniul Carpaților era prost ca un cozonac. Nu se pricepea la nimic. Creația lui? O Românie flămândă și care se hrănea cu fabulații. Industria lui genială? O aberație care nu funcționa. Agricultura funcțională? O fabulă cu greierul și furnica. Comunismul lui Ceaușescu era noul ev mediu românesc. ARTICOL dedicat celor 30 de ani de libertate. Dăm de pământ cu mitologia tranziției!

Nu-i astăzi la fel? Ciulim ca iepurii urechile la orice mărire venită de la Guvern. Astăzi este șantaj. Pe vremea lui Ceaușescu, cum era? În comunismul lui Ceaușescu n-aveai ce face cu 100 de lei în plus. Nu puteai nici să dai foc, nici să te ștergi la dos cu 100 de lei. Nu puteai să faci chestiile astea. Dacă te lăudai pe Facebook, te sălta Poliția. O beleai. Dar dacă făceai chestia asta singur, fără să spui nimănui? Te vedea sigur cel mai bun prieten al tău, sau tac-tu. Ăia te turnau de frică la 112. Te lua Salvarea, te băga la balamuc. Dar, vești bune, astăzi poți să faci ce vrei cu bancnota de 100 de lei. Să ți-o mănânci? Da, chiar poți să-nvelești carasul-pește cu suta de lei și să-l prăjești în tigaie. Nu uita, totuși, să tăvălești și carasul-pește și bancnota prin făină! Ca să nu se prindă tigaia. ARTICOL dedicat celor 30 de ani de libertate, de bucurie c-am scăpat de Ceaușescu și toți comuniștii lui.

„Construcții haotice, fără respect pentru istoria comunității și pentru viața privată a persoanelor, s-au aglomerat în zone protejate, lipite de monumente istorice sau la mici distanțe, de câțiva metri, de alte construcții deja existente. Libera inițiativă a fost adeseori confundată cu dreptul fiecăruia de a construi unde vrea și cum vrea” - este ideea centrală, punctul de plecare al interviului de față cu Dumitru Dobrev, coautor al cărții "Dreptul urbanismului".

Rezultatele PISA ne arată, o dată în plus, nivelul pe care școala românească îl are? Avem 44% analfabeți funcționali, cu 5% mai mult decât în 2015? Mare chestie! E momentul să-nțelegem că or fi copiii analfabeți, dar de fapt, noi toți, părinți-educatori, suntem analfabeți funcțional. Testul PISA din acest an este doar un punctaj de etapă al copilului, în fapt, mai grav, PISA arată o boală a bătrânilor, părinți și educatori din România. ​

Are 91 de ani. Este soția compozitorului Anatol Vieru. Unul dintre puținele capete muzicale ale României. El, din păcate, ne-a lăsat singuri. Cu muzica sa, inspirată și de muza sa. Ea este o supraviețuitoare. Și dacă tot a supraviețuit de ce viața ei să nu devină un coșmar? De două luni încoace trăiește ca-n peșteră. Fără apă caldă. În frig. Mănâncă doar hrană rece. Nu din pricina vreunei boli incurabile, nu, ci din cauza frigului. Frig, frig. La 91 de ani ce nu face boala, termină frigul. Femeia aceasta și oameni ca ea de pe șapte etaje din Știrbei vodă 68 au fost loviți de pofta lui Dan Petcuță.

Subiectul “se leagă” în 3 ore de film. Cât a vrut mușchiul creativ al lui Scorsese. Tensiunea funcționează. La 5 minute câte o crimă, explozie, ceva senzațional. Irishman îți amintește, dar fără pasiune, de toate filmele cu mafioți ale lui De Niro și Scorsese. E un fel “the best off”. Mi-s dragi De Niro, Al Pacino, Pesci, Scorsese. Dar de data asta un sentiment m-a înstăpânit. Senzația că nu-s reali, nici De Niro, nici Al Pacino, nici Pesci. Că-s de ceară.

Epavă. Se aud behăiturile morții. De jur împrejur apă, oilor le e sete. De jur împrejur carne moartă, oilor le e foame. E al dracului de frig. Pe mal, funcționarii mai trag un șpriț și se duc să-și mângâie pisicile acasă.