Puțină lume îl mai știe pe Bloom în 2019. Diversitatea culturală și inundația de interacțiuni internautice l-au împins pe Bloom cu masa lui plină cu “vedete” spre EXIT, dacă nu l-au băgat direct cu totul în coșul istoriei. În Ro și mai puțini l-au băgat în seamă vreodată. Ce-i cu Bloom ăsta? De ce vreau să-ți spun eu că a murit? Eu cred: cartea-moartea lui Bloom este o carte-moarte care dovedește ceva foarte mișto.

Zilele astea sunt ale Sfintei. Luni 14 octombrie este marea ei slujbă de pomenire la Iași. Sunt zile în care exersăm două tipuri de orbire: ignoranța atee, cinică și fanatismul religios, devotat. Două tipuri de orbire, egale în drepturile lor, nu? Dreptul de a crede sau nu în Dumnezeu. Dreptul de a-l face pe Celălalt cinic sau fățarnic. La Iași sunt pelerinii, zeci de mii, cu ore de așteptare în căutarea miracolului. Pe rețelele de socializare stă spectacolul crud: înjurătură, teroare. Doar că între dependența de Parascheva și binging-ul pe Netflix nu-i mare diferență. Să explic.

Lume flămândă după moralitate pură, influensări și țațe de maidan trag de trei zile cu mitraliera de vorbe în Mihai Șora, om cât veacul ca vârstă și ca performanță intelectuală. Motivul? Apariția lui Șora în campania EMag “libertate în fiecare zi”. Unii zic că s-a pus Șora pe vândut chiloți și cratițe, alții că venerabilul face tone de bani și-n sfârșit, vai, cei mai înfocați o zic cam așa: “comunistu’ dracului” cum poate el să ne povestească ce-a fost în comunism? Păi, ce, bă, se compară el cu dizidenții Goma, Doina Cornea? Mintea-șaorma și prostia fac un spectacol inutil pe rețelele de socializare, încă o dată. Uite de ce spotul Șora-Libertate nu trebuie interzis, ars, demonizat.

A ajuns în media una din discuțiile săptămânale pe care MARK ZUCKERBERG le are cu angajații săi. Puțin importă dacă însuși Mark a programat “scurgerea” conversației sau chiar unul dintre angajați și-a dorit mai mult trădarea. Tot aia este. Conversația este de PR. Unii văd o gândire inovativă, alții văd prin prisma bilioanelor lui, un geniu în Mark. Strategii văd mari șmecherii. Mamă ce viziune are Mark! Libra, Tik-Tok, creiere, interfețe. Eu văd un banal Zuckerberg. Un om de afaceri care are mult, vrea mai mult. Nu-i banal?

Mie îmi plac eroii zilelor noastre. Uite, Bănilă DIICOT! I s-a cerut demisia de către Președintele țării. I s-a umflat gușa ca intelectualii și a dat-o în bară ca mitocanii. Incompetența naște astfel de superbități: “Vă asigur despre faptul că demisia șefului DIICOT, dacă aceasta se va produce, va fi rezultatul unui amplu proces cognitiv și nu doar expresia unei simple porniri instinctuale, golită de importanța funcției, de care, de altfel, sunt pe deplin conștient.”

Ochii, băi, privește ochii. Ochii, băi, privește ochii. Repet asta. Privește. Și nimic mai mult. Ochii pictați de Tonitza. Privește ochii, vezi ce pățești.

Greta Thunberg a tras cu tunul în însetații de Putere ai lumii la ONU:„Suntem la începutul unei extincții în masă și tot ce puteți face este să vorbiți despre bani și despre fantezia unei creșteri economice veșnice? Cum îndrăzniți?” Acest discurs al Gretei pentru o viață mai bună și-a găsit un răspuns rapid, de clasă politică în România, în persoana lui Aurelian Bădulescu, viceprimarul Gabrielei Firea: „Domn’le, dar nu puți de la mersul pe bicicletă? Eu cred că puți. Eu nu vreau să am de-a face cu oameni care put! (…) Eu nu vreau sa merg cu bicicleta, că nu vreau să fac bătături la c...! N-am hemoroizi, că io-s din ăla de la țară și nu fac de astea, am mâncat sănătos. Nu vreau să fac bătături la c...r și să put! Eu sunt curat, sunt crescut la țară”.

S-a dus a treia, și ultima, săptămână de festival. Artistic, la fel de intensă, cu premiere pe bandă rulantă, iar Enescu, de-acolo de sus, bucurându-se de bucuria noastră. Înainte de concluzii și note, să facem o scurtă trecere în revistă a ultimei săptămâni, așa cum s-a întâmplat și până acum.

Revoluția se-ntâmplă lângă tine și tu habar n-ai! Cuvântul “They” (ei/ele) este recunoscut în dicționarul Merriam -Webster ca fiind fără gen masculin/feminin. Asta-nseamnă spargerea unor prejudecăți sexuale, dece nu? Un simplu cuvânt devine periculos și urât de moarte pentru unii, triumf al gândirii pozitive pentru alții. Prestigiosul dicționar Merriam -Webster a listat, săptămâna trecută, cuvântul “they” ca fiind pronume singular non-binar. Motivația: utilizarea lui a devenit populară în rândul celor care nu se identifică nici cu persoanele de sex feminin, nici cu cele de sex masculin. Asta da, Revoluție în 2019, nu călătoria pe Neptun, cola cu aromă de ienupăr și alte prostii care ți se vând ca revoluționare.

S-a dat sentință, nu-i definitivă. Dar este de comentat cum Băsescu a fost zdrobit de CNSAS, instituția pe care a deschis-o spre a fi căutați toți românii de “ouăle de vierme” făcute acum peste 30 de ani. Este de comentat cum tot el, trebuie s-o recunoaștem, a fost curajos ridicând-o în ranguri pe Laura Codruța Kovesi, ca apoi să fie un laș nerușinat care a făcut-o harcea-parcea, aliat fiind cu Dragnea & co. Despre Băsescu, turnător, jucător, reformator, demolator.

Astăzi în casa Cămătarului din sectorul 5 București s-a mai găsit ș-o cămilă. Asta a întregit seria de aur: maimuțe, urși, lei, zebră, antilopă, rinocer, șarpe, balenă, rechini. Dacă cercetările ar fi conduse competent lui Nuțu i s-ar găsi și un unicorn. De toate a avut și are Nuțu Cămătaru. Pentru că Nuțu știe lecțiile vieții și știe cine-i este fidel și cine-i ticălos. După ce a făcut “facultatea” ca lumea la Jilava și Rahova, era gata să fie omorât, Cămătaru a avut o cogniție: e țara plină de fraieri. Și fraierii ăștia vin ciopor la palatul meu că le place să fie tâlhăriți, jefuiți, șantajați. Cămătaru a descoperit slăbiciunea sărăntocului pentru păcănele, aurolac și ceafa de porc cu cartofi prăjiți. Nuțu a văzut viciul bogatului pentru speculă financiară, droguri și grandori. Pe scurt, în metropola noastră șade Nuțu Cămătaru cu tot clanul lui. Respect Nuțu! Nuțu - mare dresor al omului, fiara cea mai nobilă din univers. Poliția, procurorii numesc chestia asta pe nedrept: cămătărie și șantaj. Și-o să vă spun dece.

Echipa de fotbal Rapid București s-a dus dracului din Liga întăi, cu tancul a fost exclusă. Acum câțiva ani. Din fundătură niște entuziaști, Daniel Pancu, Viorel Moldovan, printre ei, au ridicat Rapidul. Apoi, Daniel Pancu antrenor a "murit" de gât cu Rapidul prin divizii de Onoare și dezonoare. Bun, recunosc, totul și cu ajutorul Primarului sectorului unu București. Dar acum Pancu și echipa lui e în Liga a doua. Și un pas îl desparte pe Rapidul lui Pancu de liga întâi, de liga unică, plină de "bube" publicitare și avantaje materiale. Un pas, toamnă-iarnă-primăvară și, gata, echipa face bani buni. Dar până atunci un război al orgoliilor e gata să-l omoare pe magicul Pancu. Dece? Politicul Pesedist și primar de sector 1 vrea să se alieze cu Mircea Lucescu. Pardon, cu marele Mircea Lucescu!

Filosofia selecției lui Vladimir Jurowski a făcut Festivalul Enescu „great again”? Nu e. Era deja, dar l-a adus la zi cu fenomenul muzical de pretutindeni și, poate și mai important, ne-a reamintit că Enescu este unul dintre marii compozitori moderni. Pentru a-l înțelege mai bine, trebuie să-l punem în context mai mult alături de cei care au fost contemporani cu el. Oricât de mult îi iubim pe clasic-romantici, nu pot fi ascultați pe heavy rotation, iar dacă îi dorim neapărat, măcar să avem viziuni proaspete.

Villazon ieri seară a cântat ce-a cântat și a simțit că-i ceva în neregulă cu spectatorii din spatele scenei-pianului. Și a făcut ceva incredibil: a mutat cu mâna lui scaunele și le-a pus lângă pian. Astfel, Zeul de pe scenă a dat semnul unor schimbări ce-au dăruit fericire Ateneului sobru. Alaltăieri s-a întămplat altceva. Kniazev n-a mișcat munții din loc, dar a oferit o lecție de fanatism pentru creație: sudoarea interpretărilor lui se rostogolea râuri-râuri pe violoncelul său. Aceste două scene trebuie să vi le povestesc. Există scene, momente pe care nu le judecă istoria sau criticii muzicali. Există scene pe care nu le văd și nu le simt decât aleșii ritualului impus de Festivalul Internațional George Enescu. Există emoție de Festival care dă lecții memorabile de omenesc. Monștrii sacri de pe scenă sunt oameni.

Festivalul internațional “George Enescu” minunea de care ne bucurăm odată la doi ani. Fabulos, totuși, când la noi totul se schimbă de la o oră la alta sau, din contră, încremenește în proiect, acest festival, la care participă mari artiști cu programe stabilite pe ani înainte, se ține și nu oricum, ci, cu precizie de ceas elvețian. Big picture, e oaza din deșertul nesfârșit.

Tu cum ai grijă de copilul tău, în prima lui zi de școală? Eu pe 15 septembrie am început școala. În fiecare zi, lecții de la 8 la 12. Orele erau de 50 de minute și pauzele de 10. Da, la ora 10 era pauza mare. Mereu începeam trimestrul în zi de toamnă aurie care te ciupea de obraz dimineața. Și terminam trimestrul întâi ca un greier, cu degetele și picioarele înghețate. Începeam anul cu un măr de toamnă în mână și terminam trimestru, iarna, în pumn cu un bulgăre de zăpadă. Astfel învățam la Școală, pe propria piele, de mic copil lecția "Timpul", cea mai importantă dintre toate. Durata orei, anotimpurile, culorile toamnei și cele ale iernii. Belșugul toamnei, sărbătorile iernii. Toamna era a părinților care mă duceau la școală, iarna a bunicilor care făceau bunătățile de Crăciun și Anul Nou.

Cine are bani de început de școala este copleșit de nostalgia după ai săi ani de școală. Cine n-are bani, are anxietate financiară și nostalgia după prima sa zi de școală. Cine n-are copii de școală, are nostalgie și depresie: cum s-au dus anii ăștia, vai. Cine are școlari la țară se teme pentru integritatea lor: cum ajunge copilul la școala de peste kilometri/ dacă e furat de pe strada principală “pentru organe” / “trafic”, dacă o să cadă în toaleta din fundul curții de la școală. Cu toții trăiesc însă depresia de toamnă: schimbare de tabiet, de temperatură. Suntem pradă unei diversități emoționale pe care o dată-n an o prindem. Trebuie recunoscut cu mândrie că un asemenea belșug de trăiri intense este autentic românesc. Din cauza temperamentului nostru care se ciocnește/este ciocănit an de an de o societate imprevizibilă.

Florin Iaru a publicat o carte de poezie. Am parcurs și eu din poemele lui. M-a bucurat revenirea poetului. I-am înțeles stilul și rostul din “jos realitatea”. Dar nu m-am gândit nicio clipă să-i văd doar pxxxlile și pixxxdele din text și nici să-i dau la gunoi cartea pentru că acolo-s versuri sexiste și misogine. O face însă Iovănel pe Scena 9 și este aplaudat de critici literari și cititori de-o generație, creând un tsunami, bineînțeles, pe facebook. M-am decis să scriu nu-n apărarea poeziei lui Iaru, ci în apărarea ficțiunii, da, a ficțiunii. A ficțiunii în care intră misoginism, pxxxli și pixxxde cât cuprinde, pentru că ea este cea mai înaltă victorie a libertății creative.

M-am gândit de multe ori de ce îmi place muzica simfonică, de ce mă omor după luna în care Festivalul Enescu inundă Bucureștiul. De ce mi se întâmplă mie așa ceva? Fără cultură amplă muzicală, fără să știu să cânt, fără să știu notele. Și mi-am dat singurul răspuns posibil. Mă simt și eu înălțător, da prin muzica Festivalului, prin muzica simfonică.

Filmul Once Upon a Time in Hollywood/ A fost odată la... Hollywood e pe ecrane și pe torente. La mine e-n cap și mă bucură. Și Booth-Pitt naiv, la bustul gol rezolvând antena de pe casă și Dalton-DiCaprio cretinizat că nu-și mai găsește locul prin Hollywood. Și Sharon Tate-Robbie transgresând suav spații și oameni. Băi, e mișto. Pentru obsedați, evident, amintesc că articolul de față e plin de spoilere. De ce? Pentru că așa-i firesc. Nu copiez articole de PR, iar când comentez ceva îmi place să o fac voluptuos, fără să protejez prejudecăți.