Jorge Semprun, care a încetat din viaţă în iunie 2011, a fost unul din marii scriitori care au demontat ceea ce André Malraux a numit iluzia lirică. Este vorba de aventura stângii revoluţionare în veacul al XX-lea şi de dezamăgirile care i-au marcat pe atâţia dintre cei care au crezut în “Dumnezeul tenebrelor”, deci în religia politică a comunismului. Născut în 1923 într-o influentă familie intelectuală castiliană, trăind ca adolescent tragedia Războiului Civil spaniol, refugiat politic în Franţa, student la Sorbona îndrăgostit de Hegel şi de “Fenomenologia spiritului”, cititor pasionat al cartii eretice a tanarului Lukacs “Geschichte und Klassenbewusstsein”, participant la Rezistenţa anti-nazistă, membru al Partidului Comunist Spaniol clandestin, Semprun a fost deportat la Buchenwald. A făcut parte din organizaţia subterană a comuniştilor din lagăr. A scris cărţi despre acea experienţă teribilă, despre infamia absolută a lagărelor de concentrare, în special în “Le grand voyage” (carte tradusa in romaneste, in 1962, de A. E. Baconsky) si “L’écriture et la vie” (daruita de sora ei, Cristina Luca Boico, aceasta a fost ultima carte pe care o citea mama mea inainte de a se stinge din viata, la Haifa, in anul 2000). O biografie alui Semprun se intituleaza, cat se poate de nimerit, “L’ecriture de la vie”. A fost fascinat, ca si Koestler, de ceea ce putem numi limbajul secret al destinului. Pentru Semprun, memoria totalitarismului a fost o veritabila obsesie, leitmotivul reflectiilor sale despre Raul radical:
Les témoins de cette histoire sont en train de disparaître. Quand il n’y en aura plus, qui va continuer à transmettre la mémoire ? Certes, la mémoire historique, statistique, continuera à être transmise, mais la mémoire vivante, la conscience du vécu, aura disparu. Prenons un exemple assez repoussant : si l’on demande aux ex-déportés encore vivants quel est le souvenir le plus troublant qu’ils gardent des camps nazis, tous vous diront que c’est l’odeur des fours crématoires. Une odeur infecte de chair grillée qui était exactement la même que celle qui s’est répandue à New York sur le quartier des tours jumelles après les attentats du 11-Septembre. Comment l’historien ou le sociologue peuvent-ils rendre compte de cette expérience ? Seul le romancier peut ressusciter la mémoire vivante en s’appropriant ce vécu à travers une oeuvre de fiction. Je n’aime pas trop le mot Shoah, parce que je trouve que ce terme hébreu un peu ancien accentue le côté irrationnel de l’antisémitisme. Il est mieux que le mot “holocauste”, qui est indécent, car il signifie sacrifice volontaire. C’est celui qu’emploient les Américains. Le côté positif du film de Claude Lanzmann est d’avoir trouvé le nom devenu incontournable pour tous. Mais, de mon point de vue, il y a un mot bien plus simple qui dit ce qui est, et que l’on peut traduire dans toutes les langues : c’est “extermination”.
Rani deschise
As aminti ca in mai 2005, Semprun urma sa participe la conferinta “Open Wounds” despre comunism si fascism, organizata la Einstein Forum din Potsdam de catre Tony Judt si Susan Neiman. N-a mai ajuns, racise grav cu o luna mai devreme cand luase cuvantul la Buchenwald, la ceremonia aniversarii eliberarii lagarului. Mi-a parut extrem de rau, mai ales ca ma simteam destul de singur acolo. Fusese invitat, intre altii, Stephane Courtois, dar n-a venit in semn de dezaprobare a prezentei lui Markus (Mischa) Wolf, fostul sef de serviciului de informatii externe al RDG, omul implicat direct in marile afaceri de spionaj din anii Razboiului Rece, prototipul probabil al personajului Carla din “The Spy who Came In from the Cold” de John Le Carrre, care a vorbit, fara urma de cainta, fara urma de remuscare, surazand condescendent, cu figura sa de playboy fanat, despre
“nobletea idealurilor socialiste” tradate, n’est-ce pas, de Stalin, Ulbricht si Honecker . Mischa Wolf stia tot, dar refuza sa se desparta de himera ideologica. Crescuse la Moscova, fusese prieten cu fiul lui Louis Fischer, corespondentul american care, dupa ruptura cu comunismul, ajunsese unul dintre autorii volumului colectiv “The God that Failed”, alaturi de Arthur Koestler, Andre Gide, Ignazio Silone si Richard Wright. Stia ce scrisese Margarete Buber-Neumann, fost nora a lui Martin Buber, prietena Milenei Jesenska, despre lagarele staliniste si naziste, despre Kolyma si Ravensbruck. Imi pot imagina ce i-ar fi replicat Semprun. In chip ironic, Wolf ramanea atasat vestedei utopii marxiste, asemeni acele anticomuniste militante, Ruth Fischer (nascuta Elfiede Eisler), carei biografie o scrie acum istoricul german Mario Kessler. Fratii lui Ruth Fischer au fost comunisti fanatici: compozitorul Hans Eisler, prieten cu Brecht, a scris muzica imnului de stat al RDG, activistul Gerhard Eisler a fost implicat in spionajul sovietic in Statele Unite, a ajuns in Germania de Est unde a fost unul dintre propagandistii cei mai infocati. Cand se referea la ei, Ruth spunea: ex-fratii mei.
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
