Chiar cand are dreptate, Bucurestiul nu isi sustine ferm pozitia. S-a intamplat asa in numeroase randuri in relatiile cu Italia, cu Moldova si cu Ucraina.
Pozitia romaneasca in dosarul Kosovo este in continuare greu de inteles de multi dintre actorii europeni. Problema nu tine atat de aparatul diplomatic, cat de factorul politic, care ar trebui sa vina cu mesaje mai hotarate, atunci cand se poate.
In acest sens, exemplele Cehiei si Poloniei sunt graitoare. Cele doua tari din fostul bloc comunist stiu sa se pozitioneze, stiu sa revendice – si sa obtina – posturi importante in structurile UE, sunt mult mai vizibile pe harta europeana decat Romania.
Timida si fara obiective clare, politica externa romaneasca nu face de cele mai multe ori decat sa bifeze evenimente pe care le influenteaza prea putin. Sigur, exista parteneriatele strategice cu tarile importante ca SUA, Marea Britanie, Franta sau Italia, dar acestea sunt folosite mai mult ca un alibi retoric in discursuri si mai putin ca un cadru ce are nevoie de continut.
In concluzie, daca ne uitam la diplomatia ultimilor 20 de ani, putem spune ca Romania nu a stiut sa profite de elementele bune din actiunea externa de dinainte de 1989.
Africa, poate singura zona a lumii in care Romania are o imagine net pozitiva, a fost uitata. La fel s-a intamplat si cu unele state arabe, chiar daca recentele vizite ale presedintelui in zona ar putea sa mai dezmorteasca relatiile.
Concentrata ani buni pe intrarea in NATO si in UE, Romania nu are acum prioritati post aderare. Autoritatile de la Bucuresti spun deseori cu mandrie nedisimulata ca Romania are ambitia de a deveni cea de-a saptea putere din Europa, o pozitie conforma cu populatia si dimensiunile ei.
Pana atunci, potrivit unui clasament publicat de ziarul francez La Tribune cu cei mai influenti lideri politici europeni, presedintele roman se afla pe pozitia a 24-a din 27. Mai e de lucru.
Citeste restul articolului pe RFI Romania.
Alegeri SUA
