In recenta criza din Liban, europenii au jucat cartea baiatului saritor, care ia apararea victimelor. La presiunea lacrimogen isterica a presei europene, liderii continentului (cu exceptia lui Tony Blair) s-au complacut in acest rol ieftin, dind lectii de umanitate de la mii de kilometri singurului stat democratic si responsabil din zona, atacat cu rachete de peste gard.
Mai trist este ca, in plina criza, Uniunea Europeana ca entitate a fost practic inexistenta. Ceva ajutoare umanitare nu ajung sa devii un actor global. Oricit ne-ar parea de rau sa constatam, s-a vazut inca o data ca UE nu este un actor de politica externa.
Si asta in ciuda faptului (sau poate tocmai de aceea) ca dispune de doi demnitari in domeniu: un comisar pentru politica externa si un Inalt Reprezentant pentru Politica Externa Comuna. La inceputul crizei, Inaltul Reprezentant Solana declara ca implicarea europeana este „o posibilitate reala“, dar posibilitatea asta nu s-a concretizat.
Tarile europene nu au actionat impreuna, iar Solana nu s-a mai vazut in a doua parte a crizei.
Daca UE nu s-a vazut ca actor unitar, Franta a incercat insa sa reinvie vremurile cind nu doar ea singura se considera mare putere. A folosit totusi bine relatiile sale istorice cu Libanul, locul propriu in Consiliul de Securitate si conjunctura actuala. Spre deosebire de Washington si Londra, Parisul e credibil pentru ambele parti. A muncit intens la Rezolutia care a adus pacea pentru moment.
Doar ca, fara o forta internationala care sa asigure Israelul ca nu va mai primi rachete peste gard, acest acord nu va tine. Era de asteptat ca Franta sa-si continue propria politica: sa conduca misiunea de pace. Dar, pe cit de vedeta internationala era saptamina trecuta, pe atit risca sa se faca de ris acum: Parisul a anuntat ca va trimite doar 200 de soldati (din cei 13.000 necesari).
Franta a crezut ca poate fi mare putere numai dind din gura. Parca doar ca sa faca in ciuda, Bangladeshul a oferit 2.000 de oameni, iar Malaiezia 1.000. Acum, Franta incearca sa convinga lumea ca Rezolutia ONU nu e destul de clara in mandatul oferit trupelor, iar lumea incearca sa aminteasca Frantei ca se mindrea cu Rezolutia respectiva acum citeva zile.
Cind scriu acest articol, negocierile sint intense, nimic nu e sigur. Italia incearca sa salveze situatia, parlamentul de la Roma a aprobat trimiterea a 3.000 de militari (ministrul de Externe insista insa ca mandatul trupelor sale nu implica dezarmarea Hezbollah).
Cei care spun ca Romania trebuie sa aleaga in politica externa - cu americanii sau cu europenii - trebuie sa se mai gindeasca. UE ne va ajuta in alte domenii, dar nu aici. Nu exista politica externa europeana, nu avem ce dileme sa avem.
