Iată ce titlu am citit pe HotNews: „Nou regulament la Universitatea din București: dacă la o materie 66% dintre studenți pică, lucrările vor fi analizate”.
Întrucât fac parte din această Universitate, am citit întregul articol.
Am constatat că nici situația în care prea mulți studenți iau note de 9 și 10 nu e de dorit. Dacă peste 75% sunt în această situație, să spunem 75,2%, iar se face ședință, iar analiza tuturor lucrărilor! Mă întreb însă ce se întâmplă dacă examenul este oral. Am o soluție, ar putea fi înregistrat video, iar comisia să stea să privească ore în șir, ca la cinema.
„Cum mai sunt studenții?” e întrebarea care mi se pune cel mai frecvent. Anul acesta, spre deosebire de alți ani, am răspuns: „Seria asta e minunată, am studenți atenți, cu inițiativă, care vor să știe, care sunt prezenți cu mintea, nu numai cu trupul”. Oamenii se uită cam neîncrezători, dar e purul adevăr. Seriile bune nu sunt regula, într-adevăr, dar iată că se întâmplă și așa ceva. Oricine predă la facultate știe că în fiecare an lucrurile stau puțin altfel. Sunt ani catastrofali, alți ani în care ești plăcut surprins, iar alți ani în care situația e nici prea-prea, nici foarte-foarte. În fiecare an e altfel! Rezultatul final nu ține strict de profesor, ține și de o anume chimie a seriei, de felul în care studenții se stimulează reciproc. Îmi pot închipui deci că, într-un anumit an, 66 % dintre studenți pică, iar în altul, peste 75% vor lua note de 9 și 10.
Ce cuantificare admirabil de precisă: 66% versus 75%! Din ce calcule sofisticate or fi ieșit aceste cifre? Primul procent arată că două treimi dintre studenți pică. E mult, într-adevăr și, cel puțin la Litere, nu cred că se întâmplă prea des asta. La matematică însă, e destul de ușor să se întâmple. Studenții au dreptul la multe reexaminări și la contestații individuale. Cei care au învățat vor reuși cu siguranță să ia examenul. De ce trebuie o măsură birocratică în plus? Pot presupune, de pildă, că nu se dau peste trei sferturi dintre note de 9 și 10 ca să nu fie prea multe burse. Dar mi se pare nedrept să-i depunctez pe unii dintre studenții buni din motive financiare. Totuși, conform noului regulament venit „de sus”, dacă se întâmplă așa ceva, profesorul devine un caz, unul care dă bătăi de cap tuturor și e analizat în ceea ce pe vremuri se numea „ședință de partid”. Preiau știrea din articolul de pe HotNews: „Dacă ponderea studenților care nu au promovat disciplina respectivă din totalul studenților care au participat la evaluarea finală este mai mare de 66%, consiliul departamentului împreună cu titularul de disciplină analizează fișa disciplinei, suportul de curs și bibliografia, subiectele de examen și baremul de corectare, stabilește cauzele care au determinat această situație și propun măsurile care se impun. În aceste cazuri excepționale, directorul de departament prezintă analiza realizată în consiliul facultății, aceasta fiind transmisă ulterior către consiliul de administrație.” Cât îmi place acest vag amenințător, acest kafkian „măsurile care se impun”!
Primul meu post de profesor, în comunism, a fost la Școala Roata de Jos, județul Giurgiu. La sfârșitul primului an, am constatat cu stupoare că vreo trei elevi de clasa a V-a erau analfabeți. Firește, i-am lăsat corijenți. Dar exista (și) atunci o directivă procentuală în legătură cu promovabilitatea, care trebuia să fie 100% sau 99%, nu mai țin minte, iar un elev analfabet, indiferent de capacitatea și chiar sănătatea lui mintală, era „interzis”. În toamnă, când am venit la examenul de corijență, o nouă perplexitate: am fost anunțată că examenul s-a dat în lipsa mea, și respectivii elevi trecuseră. Apoi, off the record, mi s-a explicat ca unui începător ce eram că, dacă avem un procent prea mare de picați, sunt urmări negative pentru toată școala, deci...
Noua măsură de acum are în plus numai partea cu notele mari. Nu ai voie să-i înveți bine pe toți, e suspect. Să spun din capul locului că nu am fost niciodată în situația de a pica peste 66% dintre studenți și nici în cea de la capătul opus (decât, poate, la masterat, unde oricum vin cei mai buni), deci nu fac vreo pledoarie pro domo.
Dar să vedem ce arată și cum arată noua „directivă” a noilor birocrați necunoscuți (toate aceste măsuri sunt „date anonim”, nu se spune cine le-a inițiat și cine își justifică salariul cu inițiative de acest fel și ce competență și performanțe didactice au respectivii! Pentru că nu par să aibă prea multă experiență didactică).
Ce arată măsura?
- În primul rând, o neîncredere penibilă în profesor. În viziunea legiuitorilor, noul profesor este incapabil să dea notele corect și trebuie controlat strict. De altfel, nu mă mir. Examenele de promovare în post devin, la rândul lor, pe an ce trece, o chestiune tot mai birocratică, iar ponderea lecției deschise ținute de profesor e tot mai neînsemnată. Dosarul să fie bun, pe hârtie să arate bine lucrurile! Așadar, dacă este să se ia măsuri, ele ar trebui luate înainte ca persoana respectivă să intre în sistemul de învățământ universitar, nu după. Îmi dau seama că aceste controale sunt pentru profesorii abuzivi și cărora nu le pasă de meseria lor. De ce au ajuns în învățământ, în universitate? Asta e problema.
- Uniformizarea studenților. E ca și cum la un examen oftalmologic, s-ar da o marjă procentuală a dioptriilor admisibile, aceeași în fiecare an. Or, „dioptriile” studenților diferă de la an la an, cum am spus.
- O nouă servitute și mai multe hârtii pentru cei care și-au asumat conducerea departamentelor și care trebuie să facă nu știu ce calcule la sfârșitul fiecărui examen (și nu sunt puține). Noile serii (la Litere) au în jur de 100 de studenți. Se recorectează de către toți membrii comisiei toate tezele sau cum se procedează? Ca să nu spun că în notă pot intra și alte lucrări, cele de seminar, de pildă. Se recorectează și acelea? Cine dă asemenea legi nu predă, n-are habar cum se dau notele.
Cum arată măsura?
Un lucru inutil ca absolut tot ce ni s-a cerut pe hârtie în ultimul timp...Citeste restul articolului si comenteaza pe Contributors.ro
