Duminică, pe 27 august, s-a desfășurat L’Etape România, ediția a 2-a la noi în țară, tot în București, la fel că anul trecut. Au luat startul 2100 cicliști de ambele sexe, de toate vârstele și cu niveluri diferite de pregătire. Am luat startul și eu, la 36 de ani, în prima mea cursa de biciclete. Soția și părințîi mi-au zis, ai grijă, să nu cazi, n-ai cum să câștigi. O mică precizare: șoseaua e împărțită între profesioniști și amatori, iar băieții și fetele concurează în același timp. Pe principiul, e afacere, ii băgăm pe toți în aceeași oală.
Între 8 dimineață și 12 au loc toate probele, și aia din cursa scurtă de 14 km, și aia din cursa de 42 km, și cei din cursa lungă de 85 km.
Sugestia mea ar fi să existe o cursa separată pentru profesioniști. Ei au altă viteză, altă pregătire, biciclete de ultima generație și vin să se bată între ei. Noi, amatorii pasionați, venim să ne simțim bine, să socializăm și să mergem în ritmul nostru, în funcție de pregătirea fiecăruia. Poate și fetele ar trebui să concureze separat, și după aceleași criterii, fetele de la cluburi de ciclism separat și amatoarele separat. Nu fiindcă nu ar fi fete mult mai antrenate că băieții, eu însumi am fost întrecut în clasament de multe dintre ele, ci fiindcă pot concura între ele de la egal la egal. Cum a fost de fapt? Multă îmbulzeală la start, ălora profi le-a dat drumul mai devreme, noi ceilalți am așteptat vreo 15 minute să pornim. În primele minute lumea se lupta pentru poziții, nu știi unde să te poziționezi pe șosea. Dacă stai prea în dreapta, simți că o să te arunce în gard, dacă stai prea pe centru, te întrec cicliștii și din stânga și din dreapta. Cel mai bine este să te poziționezi în spatele cuiva care merge mai lent și aștepți să treacă trenulețele de cicliști nervoși.
Eu am așteptat un pic cam mult și după aceea am simțit că s-a cam terminat cursa.
Am mai recuperat pe Drumul Lunca Cetății că pe acolo pot merge și cu ochii închiși, e locul meu favorit de antrenament, dar de acolo până la Arena m-am cam plictisit și mă durea și capul un pic. Ajuns la Arena, cobor, mi se da apă, iau un gel, iau pahare cu băutură izotonică, mănânc banane. Când e bufet, profit! Mulți nu s-au oprit, au băut din mers, au băut din Dorna aia un pic și apoi au aruncat-o, au urlat să ne dăm la o parte! Între Bd. Basarabiei și Piață Unirii plictiseală iar, același traseu că la dus, dar frumos să urci de la Națiunile Unite la Muzeul de Istorie și să coborî pe Bd. Elisabeta fără mășini. Urci apoi pe la Schitu Măgureanu și o iei spre BCU. De acolo pe Kiseleff, până la Arcul de Triumf și înapoi pe Bulevard, pe Victoria și pe Berzei și pac, ești înapoi în Piață Constituției, la finish.
A fost cursa sau a fost plimbare pentru mine?
Sincer, nu mi-a plăcut mersul asta în pluton, cu oameni țâșnind de peste tot; erau și multe gropi nesemnalizate, chiar nu m-am simțit în largul meu. Dacă nu te lipești de un grup mai rapid, simți că ieși din cursa. La final, am scos un timp modest, poate nu am mindset-ul ăla de învingător sau mă rog, nu am vrut cu adevărat să concurez în viteză maximă. M-am ferit de căzături și mi-a fost frică să nu fac până. Pe roțile mele subțiri de cursieră, fiecare traversare peste liniile de tramvai a fost un mic coșmar. I-am lăsat cam pe toți să se ducă în față. Am recuperat doar în a două jumătate un pic.
La finalul acestei edițîi, trebuie să ne întrebăm, cine a vrut cu adevărat să vină că să câștige și cine a vrut mai degrabă să meargă că într-o plimbare, să se bucure de orașul fără mășini?
Trebuie spus că am văzut cu ochii mei cum două mașini au trecut prin față cicliștilor, demonstrând că poliția nu și-a făcut 100% treaba. Eu am terminat cursa de 42km în 1h și 45 minute, un timp mai degrabă de plimbare, cu o viteză medie de 23.9 km/h. O să ziceți că e un timp slab pentru cineva de 36 de ani pe cursieră, dar eu am vrut să ma simt bine în cursa, și aș mai fi putut merge câțiva kilometri buni.
Am schimbat câteva vorbe cu cicliștii, atât la start, cât și pe parcurs. Am vorbit cu un domn respectabil de peste 70 de ani cu o bicicletă retro, am vorbit și cu un băiat tânăr căruia nu-i era frică să facă până, zicea că bicicletă lui trece cu succes și prin cioburi, am vorbit și cu o față pe bicicletă fixie care i-a lăsat și ea pe bicicliștii rapizi să treacă în față că totuși, sunt 42 km, să ne dozam energia. Am văzut și cupluri, asta a fost cute, el își arată grijă față de ea, ii înmâna bidonul. I-am lăsat pe bike snobs să bage tare. Cred că i-ați văzut și voi, pe « șefii la șosea » – aia care au băgat mii de euro în biciclete și echipament și au ego-ul până la cer. A, și încă ceva, felicitări ciclistului de la echipa Steaua care a urlat la mine « Da-te, da-te » în zona finish-ului.
Felicitări pentru prestanța, un adevărat gentleman, un spirit de fairplay desăvârșit, te deranjează un amator pe o șosea goală, ai tot viitorul înainte!
Sunt sigur că la anul vor face la fel, da bine la marketing și în poze, băieții ăștia piele și os pe biciclete de top la final pe podium băgați în aceeași oală cu amatorii. Viitorul sună bine, tricoul galben, verde și ce culori mai vreți, luați-le, sunt deja ale voastre! Un alt minus a fost faptul că ni s-a dat un link cu poze făcute în timpul concursului contra cost, la un preț de 13 euro (cu discount, vezi Doamne), o suma ținută ascunsă sub deviza «un preț special». Ideea nu a fost rea, însă multe poze au fost identice, altele mișcate, oricum un preț mare pentru o mâna de poze, din care 7 erau de la start. Am primit chiar două poze în care apar alți doi cicliști, dar eu ba.
Dragi organizatori, poate la anul ne lăsăți și pe noi, masă critică, fanii care bagă banutzul lor în bicicletă și echipament să concurăm doar între noi. Așa nu ne mai îngrămădim și nu mai urlăm unii la alții.
O idee bună în sine poate fi și o experiență confuză – te poți întreba, care este spiritul Turului Franței ? Pot să va spun, am fost de două ori prezent la această cursa, o dată în 2018 și o dată în 2022.
Este ceva extraordinar să îți poți vedea, încuraja, poză și filma idolii de la marginea șoselii, să primești suveniruri gratis de la caravana, să zici, « ba, am fost și eu la Turul Franței! » Din păcate, această competiție, în formatul actual, nu are nicio legătură cu Turul Franței. Că se dau niște tricouri că în Turul Franței profesioniștilor la sfârșit? Că primești o bandana de la Skoda în kit-ul de participare fiindcă Skoda e sponsor Turul Franței? Competiția face parte din efortul de popularizare a brand-ului Tour de France. Există L’Etape Egipt, L’Etape Slovenia etc.
Nu știu cum se desfășoară acolo, dar la noi se merge pe principiul « să fie mulți frate », de toate vârstele și de toate gradele de fitness și să meargă toți la grămadă. Liberté, égalité, fraternité!
FOTO Arhiva persnala Nicolae Andrei Popa
Alte vacanțe mici și miraculoase:
Turnu Măgurele - Nebuna Dolj. Pe Dunăre. În căutarea berzelor
În Cerna-Tulcea, la o măngică preparată de Kira Xantos
Delta Dunării omenească, cu Dragoș Lumpan
Sulina. Cimitirul Maritim din Sulina – Cum să ai un pirat și să nu știi ce să faci cu el
Greci Tulcea. Crăciun în Țara de granit. Anul Nou sus cu gurguiele de pe Țuțuianul din Munții Măcin
Sarmizegetusa Regia. Dacii și trimisul lor pe pământul dacopat: Vladimir Brilinsky
Lungulețu, Dâmbovița. Hai la cules și savurat recolta!
Potlogi, Dâmbovița: Palatul Brâncovenesc, Biserică, Pitaru - domnie. Curtea Pentagon - fudulie
Tulcea. O depresie plimbată pe Dunăre. Alinare cu Dichis’n Blues și Festivalul Ivan Patzaichin
Racoș Brașov: Coloanele de bazalt, Lacul de smarald, Vulcanul stins / Pământul e ca pe Lună
Constanța și Mamaia. Mucegaiul și Șmecherii VIDEO
Moroeni, Dâmbovița, la apus, la grătar, de la Gâlma la Bolboci
Cabana Caraiman, Concertul Stradivarius: Alexandru Tomescu și Dragoș Ilie interpretând Paganini
Clejani Giurgiu. Mumie sârbească, lăutari și Rătăcire de Moși și Rusalii
Comana Giurgiu: lac, plictis, pădure, Gellu Naum
Belciugatele Călărași: Să faci din baltă bici/ Relaxare cu pește, lăutari și daci de Mataraua
Ploiești: Piața cu Pește, Muzeul Ceasului, Casa Ploieșteană. Viață de guvide.
Cetățeni, Argeș, Fenomenul Arasse. Mere de Voinești. Mănăstirea Nămăești.
10
15
