I. Principiul
1782, Lord North e primul ”servitor” (ministru) al regelui George III, și se bucură de încrederea suveranului său în conducerea afacerilor politice ale Marii Britanii, în special în războiul cu coloniile americane. Parlamentul are cu totul altă părere: după o ultimă înfrângere, la Yorktown, Camera Comunelor adoptă o declarație (moțiune) prin care cere oprirea războiului și refuză să mai autorizeze fonduri. North își demisia și regele e forțat să i-o accepte, nu înainte de-a considera el însuși abdicarea. 1834, același tip de conflict: Lord Melbourne are sprijin în parlament pentru guvernul său, dar nu se mai bucură de încrederea suveranului. William IV își exercită prerogativele, premierul e înlocuit și parlamentul dizolvat. Însă, fără precedent și probabil consecință a reformei electorale din 1832, nici după alegeri prim-ministrul nu reușește să obțină sprijin în Camera Comunelor, demisionează, și regele e obligat să-l numească la loc pe Melbourne. Convenția și principiul constituțional se nasc din necesitate(1): chiar dacă teoretic șeful statului (suveran sau președinte) are prerogativa numirii și revocării membrilor guvernului, în practică parlamentul are ultimul cuvânt.
Principiul e fundamental pentru construcția instituțională a oricărei democrații parlamentare moderne. În schimb, modul în care apare exprimat în textul diverselor constituții diferă semnificativ. Uneori e absent cu totul, fiind pus în practică pe baza cutumei. Altele îl enunță ca atare, eventual la modul ”guvernul e responsabil în fața parlamentului”. Cele mai multe constituții prevăd, cel puțin, posibilitatea parlamentului de a retrage încrederea guvernului, provocându-i demisia. Unele au mers și mai departe și au transferat practic și prerogativa numirii, prin intermediul votului de învestitură, șeful statului având doar un rol formal – Constituția noastră e un exemplu. În acest caz, doar pe baza logicii și principiului democratic se poate deduce că mandatul guvernului se încheie automat o dată cu cel al parlamentului care la învestit. Chiar și așa, sunt state în situația asta care au considerat mai bine să treacă această convenție de bun-simț în constituție: Germania sau Spania, de exemplu. Iar România a copiat și acest bun exemplu: conform art. 110 (1) din actuala constituție, mandatul guvernului se încheie automat la data validării alegerilor pentru un nou parlament.
II. Amendamentul
Ei bine, unul din membri comisiei de revizuire Antonescu – e vorba, cred, de senatorul Chelaru – s-a gândit că această formulare prezintă o problemă, a propus și comisia a votat un amendament care s-o modifice. Nu știm care e problema cu pricina, membri comisiei n-au oferit niciun fel de argumentații, cu atât mai puțin unele coerente, pentru propunerile și voturile lor. Mai rău, amendamentul nu s-a limitat la a scoate acest articol, lăsând eventual posibilitatea (optimistă) înlocuirii lui cu o convenție echivalentă. Constituția revizuită ar întoarce pe dos vechea formulare, și odată cu ea principiul sus-pomenit:
”Guvernul îşi exercită mandatul până la data învestirii noului Guvern”
(Forma propusă pentru art. 110 (1) în proiectul de revizuire)
Mă gândesc că pe undeva e de așteptat ca politicieni lipsiți de responsabilitate să nu fie dornici sau capabili să înțeleagă rolul conceputului la nivel de instituții democratice. Mă gândesc că nu s-au întrebat următorul lucru: cine va fi responsabil în fața electoratului pentru politica dusă de guvern după încetarea mandatului parlamentar? Șeful statului? Nu, are un rol pur formal la numire, înregistrând votul de învestitură din parlament, și atât. Vechiul parlament, care a dat acest vot? Nu, căci acesta nu mai poate să facă nimic, nici măcar nu mai există. Noul parlament? Nu, căci nu e un guvern învestit de el. Nimeni.
III. Consecințele
Ironic și ridicol, în același timp, pentru o revizuire menită să crească importanța parlamentului, o astfel de prevedere este categoric anti-parlamentară, și nu e singura care ar fi introdusă în Constituție(2). Haide să ne închipuim următorul scenariu: un parlament nou ales este în imposibilitate, timp de luni de zile, să formeze o coaliție guvernamentală majoritară și să învestească un guvern. E un scenariu foarte plauzibil, între altele, pentru că după revizuire dizolvarea parlamentului ca urmare a eșecului de a învesti un guvern va fi – probabil(3) – foarte dificilă. În plus, alegerile anticipate nu garantează depășirea blocajului, mai ales că o parte din actorii politici pot dori să-l mențină, dacă le convine guvernul aflat în funcție mai degrabă decât cel negociat în noul parlament. Imaginați-vă ce impresie și, eventual, ce reacție ar produce un astfel de episod în rândul electoratului: un guvern vechi care-și continuă netulburat mandatul, în paralel cu un parlament nou ales dar aflat în stare de nefuncționare. Dincolo de frustrare și lehamite, reacția naturală și rezonabilă va fi concluzia că instituția aleasă este complet și desăvârșit inutilă(4).
Lucrurile sunt chiar mai grave. Revizuirea asta și-a făcut un obicei de a introduce amendamente care se suprapun sau se contrazic între ele sau cu alte prevederi din legea fundamentală, iar acesta nu face excepție. Constituția noastră prevede o procedură privind învestirea guvernului; articolul 103 e ”vedetă” măcar pentru numărul de comentarii, analize și interpretări mai mult sau mai puțin ”spirituale” care l-au avut ca obiect. Articol care – desigur – a fost modificat fundamental și foarte stupid la revizuire. Dar nu conținutul lui e problema de față, ci o întrebare simplă: când anume se aplică? Ei bine, Constituția prevede explicit câteva cazuri excepționale, dacă premierul și-a dat demisia, a decedat sau e în altă situație care-l împiedică vreme de 45 de zile să-și exercite mandatul. Sau dacă a fost adoptată o moțiune de cenzură. Înafară de asta, absolut rezonabil, s-a considerat că învestirea unui guvern se aplică în orice situație în care guvernul în funcție și-a încetat mandatul. De exemplu, după alegeri parlamentare, conform articolului 110 din Constituție… prevedere care ar dispare la revizuire. Ar fi înlocuită cu un cerc vicios: procedura de învestire a unui nou guvern se aplică atunci când vechiul guvern e în situația de-a își încheia mandatul, dar constituția revizuită ar prevede că mandatul vechiului guvern se încheie prin învestirea altuia. Nu-l văd pe Caragiale imaginându-și că ”Din această dilemă nu puteți ieși… Am zis!” va ajunge la un moment dat principiu de scriere a legii fundamentale. Sigur, rămâne moțiunea de cenzură, însă revizuirea a inovat și acolo, autorii au vrut să introducă moțiunea de cenzură constructivă dar au eșuat, dragii de ei. În loc de asta au introdus o procedură paralelă de învestire, fără să clarifice ce relație există, dacă există, între aceasta și cea de la articolul 103.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
