Acum probabil că doar ironii şi contre. Privind retrospectiv, există o lungă istorie de neîncredere şi chiar ostilitate între “ursul” eurasiatic şi actorul est-european de talie mijlocie numit România. Poate că singura epocă de prietenie între cele două ţări a fost cea în care cărturarul Dimitie Cantemir a jucat cartea alianţei Moldovei cu ţarul Petru cel Mare spre a înlătura jugul otoman. Prietenia şi încrederea manifestate de România în anii Primului Război Mondial, când a transportat în grabă tezaurul naţional (circa 94 de tone de aur sub diverse forme plus alte bunuri culturale istorice) în patria ţarilor – din teama de a nu cădea pe mâna Puterilor Centrale – a fost „răsplătită” de guvernul comunist instalat în 1917 prin confiscarea acestuia, invocându-se „răpirea” Basarabiei ca argument. Bine, veţi spune, dar Basarabia nu mai este demult a României, atunci de ce nu? Simplu, pentru că Rusia nu vrea şi nimeni pe lume nu o poate constrânge. Punându-vă imaginar în pielea ruşilor, aţi da înapoi o comoară unui popor mic şi agitat care, în opinia voastră, s-a străduit să vă pună piedică în repetate rânduri sau să vă sfideze şi încă o mai face? Niet!
Dacă România interbelică şi apoi cea socialistă au mai reuşit să recupereze câteva piese monetare din tezaur şi diverse obiecte culturale, actualmente Rusia lui Vladimir Putin nu pare dispusă să ne dea nici măcar un galben înapoi. Asta în ciuda asigurărilor ministrului român de Externe, dl Corlăţean, care sugera recent, într-un discurs ţinut în Aula Academiei, că e posibil să se fi avansat pe calea negocierilor pentru recuperarea tezaurului! Să-l credem? În general, oficialii sovietici şi apoi ruşi au ezitat între argumentul că nu merităm tezaurul fiind un popor „burghez”, că e preţul pentru Basarabia sau că pur şi simplu e de negăsit în tainiţele vistieriei lor. Care vistierie probabil că a înglobat haotic „comorile” multor popoare care au avut „fericirea” istorică să fie călcate de cizma rusească! Recent, Rusia s-a confruntat cu o tentativă de rezoluţie a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei exact pe problema tezaurului. Amendamentul la raportul privind depus la A.P. a Consiliului Europei pe tema înapoierii bunurilor culturale luate samavolnic de statul sovietic/rus a fost respins în luna octombrie deşi fusese susţinut şi de reprezentanţi din Moldova, Ungaria, Cipru şi Lituania. Imediat, preşedintele Dumei din Rusia, Serghei Narîşkin, şi-a anulat deplasarea la APCE, denunţând “rusofobia” organizaţiei. Reprezentantul rus la APCE a dat un răspun ţâfnos României, sugerând că ar trebui să ne luăm gândul…
E clar că momentan nu sunt şanse să obţinem de la ei nici tezaurul şi nici o normalizare reală a relaţiei bilaterale. Dar de ce?
După ce comunismul a devenit capitol în cărţile de istorie, ca şi insăşi URSS, românii au privit cu neîncredere şi teamă ceea ce se întîmpla în noua Rusie, devenită un stat post-imperial. Cînd Boris Elţin a triumfat contra puciştilor din vara anului 1991, exista temerea că un război civil în spaţiul rus urmat de venirea la putere a unui naţionalist iresponsabil va genera un risc de invazie externă, revenind amintirile traumatizante din anii 40′. Ulterior, consolidarea doar temporară a regimului democratic, chiar într-o formă imperfectă, şi a puterii lui Elţin au adus o anumită linişte în spaţiul românesc, cu toate că războiul etno-politic din Transnistria a implicat sprijinul masiv al Rusiei pentru separatiştii rusofoni, contra guvernului de la Chişinău în paralel cu un prea timid ajutor al Bucureştiului pentru fraţii de peste Prut.
Alături de problema tezaurului şi a Pactului sovieto-nazist din 1939, situaţia din Basarabia a funcţionat mereu ca un cuţit în rana relaţiilor româno-ruse, iar domeniul în care s-ar fi putut realiza apropierea – afacerile, sfera economicului – au suferit din cauza lipsei de încredere, a birocraţiei şi a capcanelor pieţei ruse, dominate de oligarhi şi grupuri ale crimei organizate.
După ce Ion Iliescu se zbătuse cu toată energia, din fericire zadarnic, să determine semnarea şi parafarea tratatului dintre URSS şi România în 1991, tentativele ulterioare de a semna un tratat de bază ruso-român au mers în gol, până în anul 2003, când premierul Adrian Năstase a călătorit la Moscova şi i-a convins pe ruşi să semneze tratatul.
Tratatul din 2003 în art. 3 menţionează dreptul statelor de a-şi alege sau de a-şi schimba liber aranjamentele de securitate, inclusiv tratatele de alianţã, cu alte cuvinte Rusia recunoştea demersul României de a se integra structurilor europene şi euro-atlantice ca fiind un drept suveran al statului.
Într-o anexă se condamnă şi pactul sovieto-nazist, nicidecum în cuprinsul tratatului, concomitent cu participarea României la Doilea Război Mondial.[1] Acest lucru nu a eliminat mai deloc suspiciunile reciproce şi reproşurile ulterioare. Aşadar, credem că lecţiile istoriei s-au întipărit în mentalul colectiv românesc sub forma constatării cinice că doar momentele de dezastru şi slăbiciune ale Rusiei au fost benefice României: înfrîngerile Rusiei în Războiul Crimeei (1853-1856), în Primul Război Mondial (1914-1918), apoi descompunerea URSS şi afundarea în marasm socio-economic şi demografic a Rusiei lui Boris Eltsin… Atunci nu putem, nu-i aşa, decât să regretăm că Vladimir Putin a construit o Rusie autoritaristă, condusă piramidal (expresia « verticala puterii » descrie bine fenomenul) şi puternică economic. O super-putere energetică care ne poate scumpi oricât preţul la gazele naturale de import fără să se teamă de represalii nici măcar din partea Organizaţiei Mondiale a Comerţului în care e de curând membră… Iar România nu este Polonia ca să fie anunţată că va beneficia de tăieri ale preţurilor la gaze. De fapt nu e grav că Rusia e bogată şi mai stabilă intern, ori lacomă de arginţi ci că e nedemocratică şi condusă după un set de valori străine celor occidentale de către un lider despotic care visează doar la fosta glorie imperială. Şi care îi respectă doar pe cei puternici sau prea periculoşi…
Invers, la rândul lor ruşii ne percep ca popor mic, agresiv şi revizionist, iar ceea ce ei numesc « cultul » lui Ion Antonescu, participarea la război de partea Germaniei naziste contra patriei comunismului (dar şi a ruşilor) sunt văzute ca fapte abominabile şi impardonabile. În ultimii ani, mai mulţi oficiali din Rusia l-au acuzat pe preşedintele român T. Băsescu că e un admirator al lui Ion Antonescu, un filo-fascist. Aşadar punâdu-ne iar în pielea rusului comun, pretinsul cult pentru Antonescu este o adevărată blasfemie, fiind vorba de popor care şi acum cu un ochi plânge şi cu unul râde când îşi aminteşte de imensele jertfe din a doua conflagraţie mondială : peste 27 milioane de victime a dat neamul rusesc! O mică paranteză : dacă Machiavelli ar trăi încă, probabil ar spune că Hitler fie nu trebuia să omoare nici un rus, fie, din contră, pe toţi. Aşa nu a făcut decât să zgândărească viesparul…Cât despre Ion Antonescu, cred că a avut de ales între a se asocia unui gangster mare şi rău contra altuia la fel. Faţă de asemenea bandiţi, loialitatea e o tactică sinucigaşă. A realizat asta prea târziu şi a plătit cu viaţa.
În acest punct, miturile politice şi simbolistica naţională română şi rusă merg în sensuri contrare, probabil ireconciliabile! Ruşii văd ceea ce ei numesc « Marele război de eliberare » ca fiind o epopee glorioasă şi tragică, martirizarea poporului lor urmată de o revanşă istorică, bine-meritată, care a salvat poporul de la dispariţia istorică. Ceea ce e desigur real, pentru că Hitler urmărea, se ştie, eliminarea elementului slav din zonele agrare ale URSS şi popularea cu coloni germani, cu neamuri « ariene ». Un contemporan al finalului de război spunea că acest conflict a fost « cea mai înfiorătoare dar şi cea mai plină de mândrie amintire a poporului rus ».[2] În mod sfidător, desigur din punctul lor de vedere, noi românii îi declarăm pe conducătorii sovietici (şi implicit pe cei ruşi) « acoliţii » germanilor în decuparea ilegală şi imorală a hărţii Europei Central-Estice, prin clauza secretă a Pacului de neagresiune sovieto-german din 1939. Şi avem la rândul nostru dreptate! Upsss, iată un cerc vicios.
Pe de altă parte, aşa cum remarca Emil Hurezeanu, Rusia îl percepe oricum pe Traian Băsescu ca pe un « atlantist periculos », un pion al americanilor în zonă.[3] Poate fi cineva în acelaşi timp filo-fascist şi pro-american? Răspunsul e clar dar pentru Moscova contează să aibă o naraţiune pe care să o poată « vinde » în interior poporului. Nici posibila venire la putere a USL prin alegerile din luna decembrie nu cred că ar produce un avans semnificativ în normalizarea relaţiilor ruso-române. Cel mult am primi nişte « fărâmituri » de la ospăţul « ţarului » Vladimir. Mă tem că doar nişte concesii economice majore din partea României ar schimba ceva. Dar cu ce preţ?
Instalarea în viitorul apropiat a unor elemente de scut antirachetă american la Deveselu este şi ea criticată de factorii de decizie de la Moscova, care nu cred în asigurările Washingtonlui cum că scutul e contra Iranului şi e pur defensiv. Chiar acum câteva zile ambasadorul rus la Bucureşti, Oleg Malghinov, ne sugera că această opţiune a României va dăuna relaţiilor cu ţara sa, deşi recunoşrtea că România este un actor secundar în ecuaţia descurajării nucleare bazate pe scut.
În schimb an de an izbucnesc scandaluri de spionaj în care esteimplicat şi personal diplomatic. Dacă în 2010 a fost arestat diplomatul nostru Gabriel Grecu (nerespectându-i-se imunitatea diplomatică) care chipurile colecta materiale secrete militare într-un…supermarket, acum de curând a fost reţinut la Otopeni un rus care dorea să plece având asupra sa diverse documente şi hărţi geologice privind zăcăminte de cupru şi metale rare din România ! Hopaa, mi-am zis, iată că încă suntem interesanţi pentru Rusia deşi nimeni de la Moscova nu ne zice direct. Bun, aşadar ce avem? Un cocktail cam toxic format din tezaur, mareşal, scut şi spioni, resurse plus topping-ul dens de neîncredere şi teamă.
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
