Cu legea pre lege călcînd…Zilele acestea am văzut iar o scenă caragialeană. Actori majori, …foarte majori, ai scenei politice de la noi ne-au arătat Constituția României. De parcă ni se arăta “pisica”. De fiecare dată cînd e vorba de a obține ceva, repede, fără împotrivire, ni se arată Legea. Cu care se calcă peste alte legi precum acum frumoasa ispravă privind trecerea Institutului Cultural Român sub controlul Parlamentului. Legea de funcționare a ICR datează de pe vremea regimului Iliescu/Năstase. Și a fost bună, și a funcționat ICR-ul cu dl. Buzura bine, și s-a mîncat și s-a băut tradițional pe la cele cîteva reprezentanțe ale ICR din străinătate. Și-au fost și cîțiva poeți, “poeții neamului”, și cîteva formații și grupuri folclorice, și-a fost bine. Și-apoi a venit acest hulit domn Patapievici și a schimbat radical instituția. Omul pus de Băsescu acolo, “intelectualul lui Băsescu”, i-a dat o altă identitate, de secol 21, și a făcut exact ce trebuia să facă, el, “elitistul”, “deșteptul neamului”, “alogenul”, “idiotul” care înnoată contra curentului, care își vede bugetul redus în guvernarea Tăriceanu, și o mai vede odată scăzută acum. “Are buget cît Ministerul Culturii”, zice chiar ministrul de resort de acum, ca și cum ar fi de rușine faptul. Problema nu e asta. Problema e că a venit, în sfîrșit, vremea ca omul să fie scuipat în piața publică. Cum au spus-o Cristian Ghinea și alții aici. A mai trecut Patapievici prin asta. Un nemernic care, cu gîndirea aia care e logică, cu vocabularul ăla care…unde dracu’ găsește domne cuvintele-alea?, cu privirea aia de stainless steel, se-apucă, împreună cu alți cîțiva, să dezvolte rețeaua ICR-ului în lume, să scoată literatura și artele românești pe piața internațională! Cool. Patapievici. Ce nume, ce papion! Nașpa.
Cultura română nu a mai avut o asemenea expunere internațională. Dacă prin asta națiunea noastră a fost remarcată la nivele mari, în cercuri culturale influente și nu numai, fără îndoială asta se datorează ICR. Instituțional, ICR duce în spate un blestem: trebuie să navigheze, să țină piept birocrației și concurenței dubioase atît a Ministerului de Externe, cu rigorile sale diplomatice, cît și Ministerului Culturii care, la rîndul său, a vrut să facă export cultural. Cît rău face concurența care devine competiție pe eșicherul politic, asta numai coloane întregi din structura bugetului statului o poate dovedi. Iar ICR, cu bani nici puțini dar nici mulți, ba chiar cu bani atrași de la parteneri și terți, dezvoltă programe remarcabile prin calitatea lor, prin insistența cu care acreditează o politică culturală a valorii, diversității și modernității românești de azi. Dar, mai ales, construiește drumurile culturii române în epoca digitală.
Trecutul ca otravă. ICR încă suportă consecințe ale refacerilor unor structuri de dinainte de 1989. Pe atunci funcționau, în perioade diferite, Institutul Român pentru Relații Culturale cu Străinătatea (înființat în 1962) și Asociația România (înființată în 1972).Ambele, după tipicul epocii, cu misiuni culturale (mă rog, e-un fel de a zice), dar și de “monitorizare” supravegheată de alte organe a deplasărilor și reprezentărilor culturale românești. În 1990, acestea sunt preluate în noua structură numită Fundația Culturală Română înființată printr-o hotârîre de guvern, nepublicată vreodată în Monitorul Oficial. Actualul ICR e înființat în 2003 prin reorganizarea Fundației și a Editurii Fundației, ca instituție publică de interes național, sub autoritatea președintelui României (pe atunci, dl. Ion Iliescu). La vremea cînd Horia-Roman Patapievici este numit de președinte în frunte ICR, în 2005, acesta funcționa cu un personal venind din epoca anterioară, cu numai 7 filiale în străinătate, funcționînd și acestea anevoios din cauza blestemului “ereditar”: dubla subordonare față de Externe și Cultură. Cum a restructurat, organizat și modernizat toată noua structură Horia-Roman Patapievici, de fapt, cum a reîntemeiat o instituție extraordinară, împreună cu Tania Radu și Mircea Mihăieș, cei doi vice-președinți, e o istorie lungă, laborioasă, fascinantă prin confruntările birocratice, de mentalitate și de atacuri politizate concentrate. Raportul ICR pentru 2005-2008, de pildă, este un masiv volum de șapte sute de pagini. El e impresionant și pentru rezistența la “otrava” venită în timp. Nu-l va citi nimeni. Cum să citești un raport care arată ce s-a realizat cînd ideea e să faci tabula rasa din asta. Acum, însă,“otrava” politică-mediatică și-a făcut efectul. După șapte ani. S-a schimbat politica.
În pădurea Ardenilor, după Primul Război, nemții au folosit un gaz toxic. Interzis ca armă de legislația în vigoare atunci. Oamenii care veneau la pădure să culeagă ciuperci sau alte comestibile, ani de zile după război, găseau, cîteodată, la umbra unui copac, tineri îndrăgostiți. Morți. Gazul era încă activ în pămînt, în rădăcinile copacilor. Din cînd în cînd, ieșea la suprafață.
Ce se-ntîmplă, doctore? Mărturisesc că nu am simpatii politice, nu mi-e “drag” nici președintele, nici primul ministru. Încerc, ca și alții, să nu abdic de la standardele propriei profesii, asumată mai demult și din convingerea că aș fi bun pentru ea. Suport, ca și alții, consecințele scorului electoral, de fiecare dată după 1990. Indiferent cu cine am votat. Mă gîndesc că primul ministru e un om tînăr. Și-a asumat o misiune dificilă. Ar trebui să poată reuși. Altfel, pierdem din nou, ca oricînd un guvern nu reușește. Am revăzut, de curînd, secvența de la învestirea sa în funcție și, mai ales, momentul semnării documentului oficial: el și-a scos pixul, l-a “activat” (țac), a semnat, l-a “dezactivat” (țac) și l-a pus înapoi în buzunarul interior de la haină. De ce mi-a rămas imaginea: vii să semnezi învestirea ca prim-ministru cu un…pix?! (Și două țac-uri) Ca oricine..dă cu pixul? Acum, dacă domnia sa ar fi avut un stilou, nu știu dacă lucrurile ar fi fost altfel. Adică: poate nu ar fi permis ca un ministru interimar la Educație să schimbe componența Consiliului național de Etică (înțeleg că era o urgență națională!!), poate ar fi acceptat evidența și anume că ICR a făcut cu asupra de măsură un serviciu cultural imens (înțeleg că dl. Patapievici a “politizat” activitatea spre deosebire de predecesorul său și că nu mai poate fi răbdat pînă i se termină mandatul, în februarie 2013) etc. De ce graba asta? Ce se întîmplă, doctore? Să fie euforia succesului electoral asociată indestructibil cu “nebunia măririi”, boală veche în lume? Cred că ar fi nevoie de ceva…cool, răcoritoare, comprese pe frunte ca judecata să fie, totuși, dreaptă, în acord cu realitatea. Sper ca măsurile pripite să nu devină rutină iar efortul de construcție să fie mai vizibil.
Demolition Man. Am trecut odată printr-o funcție. De director într-un minister. Ministrul m-a întrebat de cîteva ori: “Nu-i schimbi pe-ăștia, să vii cu oamenii tăi?” N-o să credeți, dar i-am spus: “Să văd, mai întîi, dacă sunt buni pe post; o să le fac o evaluare”! Eu nu eram “politic”, ministrul era ( a reușit, totuși cîteva lucruri remarcabile). Mi-aș dori, ca și alții, ca viteza reacției rapide la trecerea de la un ciclu electoral la altul, să nu fie neapărat o isterică răzbunare. Pierdem toți. Unii timp, alții speranța și alții viața. Care trece, nu-i așa, domnilor Băsescu și Ponta?
Citeste tot articolul si comenteaza peContributors.ro
