Generaţia noastră trăieşte, practic, într-o lume aflată sub semnul creşterii economice continue a Chinei, deşi a avut tot timpul ochii îndreptaţi asupra Americii şi idealului democraţiei liberale. Poate părea paradoxal, dar ultimele decenii au fost marcate, pe scena internaţională, de o stranie combinaţie a hegemoniei politice a Statelor Unite şi a visului american (care a dominat atât de categoric secolul XX), cu folosirea tot mai consistentă şi extinsă de mărfuri produse în China.
Nu întâmplător, cred, noul preşedinte Xi Jinping numeşte „Chinese Dream”[1] drept proiectul politic pe termen lung al regimului de la Beijing: este, în fond, exact ceea ce lipseşte de multă vreme Chinei, un model de viaţă seducător, măcar pentru proprii cetăţeni. Replica imediată şi, poate, uşor maliţioasă a fost că „visul chinezesc” este în prezent emigrarea spre Statele Unite.
Voi contrazice din start pe cei care spun că experimentul mixării comunismului cu economia de piaţă poate continua la nesfârşit, că „este o altă cultură”, „chinezii se mulţumesc cu puţin”, „sunt fericiţi cu un bol de orez” etc. Acestea sunt poveşti de acum cincizeci de ani, din lumi închise. Oamenii vor peste tot acelaşi lucru (cu condiţia să cunoască alternativa), chiar dacă locul în care trăiesc nu a fost generos cu ei. Globalizarea economică, tehnologică şi internetul i-au ajutat în deceniile din urmă să vadă ce e frumos, bine şi plăcut pentru toată lumea. E suficient să-i vezi pe chinezii din America de Nord, de exemplu, cât de mult apreciază luxul, atunci când ajung să şi-l permită, ca să nu mai crezi inepţia că ar exista două categorii de oameni: unii care vor să fie liberi şi bogaţi, şi alţii care vor să fie lipsiţi de libertăţi şi săraci.
Acelaşi adevăr uman e valabil şi în cazul „primăverii arabe” şi, de asemenea, îi contrazice pe toţi cei care afirmă cinic că „democraţia nu e pentru arabi”, că musulmanilor le place dictatura militară, că „le e de ajuns să se roage la Allah”, că femeile musulmane chiar cred că este sfânt să fie discriminate de bărbaţi şi că ce e bun şi corect pentru occidentali „nu se potriveşte, din motive culturale şi religioase, Orientului”. Nimic mai fals şi mai ipocrit. Democraţia, demnitatea şi libertăţile individuale s-ar potrivi peste tot în lume, dacă oamenilor li s-ar oferi oportunitatea de a se deprinde cu ele.
De cel puţin treizeci de ani, în Occident (şi la noi, oricum, din timpul regimului comunist) se vorbeşte la unison despre industrializarea, modernizarea, retehnologizarea şi dezvoltarea rapidă, de oportunităţile de afaceri apărute, într-un cuvânt despre transformarea spectaculoasă a Chinei de la statutul de ţară înapoiată la cel actual, de vedetă a economiei lumii şi de putere globală emergentă. Îmi amintesc că la începutul anilor ’80, când învăţătoarea noastră s-a întors dintr-o excursie de grup în China, poveştile de acolo păreau să ne destăinuie imaginea unei lumi foarte diferite de a noastră, dar (în comparaţie, poate, cu lipsa de speranţă din România lui Ceauşescu) plină de perspectivele modernizării.
Ieşită parcă, în secolul al XIX-lea, din istoria modernă, spre sfârşitul dinastiei Qing, mai ales după înfrângerea în faţa britanicilor, cedarea Hong-Kongului (1842) şi devastatoarea rebeliune Taiping (1851-1864), China îşi face o reintrare triumfală pe scena lumii, după aproape 150 de ani de tăcere umilă. Dar, chiar şi în aceste condiţii ale miracolului statistic, nimeni nu vrea să devină chinez, în timp ce milioane de oameni de pe toate continentele visează în continuare să devină americani, canadieni sau australieni. Realitatea bate cifrele.
În esenţă, trăim încă într-o lume inspirată de visul american, care îşi produce însă bunurile de larg consum în China. Ironic sau nu, steagurile americane care animă paradele de 4th of July sunt, în majoritate, Made in China[2]. Astăzi, Republica Populară are peste 1,35 miliarde de locuitori şi este oficial a doua mare economie a lumii, după cea a Statelor Unite. China are chiar şi în prezent, după mai bine de treizeci de ani de la relansarea din 1978-1980, un ritm de creştere anuală de peste 7%, având în trecut ritmuri de peste 10% (2010) sau chiar 14,2% (2007) [3]. Progresele sunt evidente iar inteligenţa guvernanţilor şi strategilor de la Beijing, de a gândi şi controla lucrurile pe termen lung, trebuie recunoscute.
Dar dacă acest ciclu economic al creşterii s-ar apropia de sfârşit? Dacă sistemul de management actual al Chinei, care a combinat cu succes creşterea planificată de stat, liberalizarea pieţei interne şi absorbţia investiţiilor externe cu recunoaşterea politică a partidului unic şi regimul de comandă centralizată şi-ar atinge la un moment dat limitele? Ştim, din nenumărate cazuri anterioare ale istoriei, că orice tip de organizare socială, economică şi politică, orice sistem are o creştere, un apogeu şi apoi un declin, urmat de o transformare (restructurare) de tip criză, care dă naştere unui nou sistem. Că se va întâmpla anul viitor, peste cinci sau peste zece ani are mai puţină importanţă. Oricum, timpul are alte dimensiuni în cazul Chinei. Dar momentul schimbării paradigmei sistemice va veni, inevitabil.
Spre deosebire de „încremenirea în proiect” a comunismului, meritul istoric al capitalismului occidental, în ultimii două sute de ani, a fost că a permis fluctuaţii relativ libere ale pieţei, cu suişuri şi coborâşuri uneori dramatice, cu recesiuni şi crize costisitoare având rol de asanare, cu tensiuni care se consumă liber, dând întotdeauna şansa replierii, ajustării şi rebalansărilor structurale apărute în urma unor deficite, într-un cuvânt capacitatea de auto-reglare. Acesta este principalul motiv pentru care capitalismul şi democraţia liberală au supravieţuit provocărilor interne sau confruntărilor cu regimurile totalitare şi au constituit, în epoca modernă şi contemporană, „cea mai bună dintre lumile posibile”.
Are China actuală capacitatea de auto-reglare, poate suporta crize economice majore, şomaj masiv, falimente în lanţ? Mă tem că nu. Fără să fie plătit şi un cost politic, aşa cum plătesc de regulă partidele de guvernământ ale ţărilor libere, care pierd puterea atunci când oamenii nu mai sunt mulţumiţi, sistemul va suferi, mai devreme sau mai târziu, o implozie. Din acest motiv, comunismul este condamnat la creştere economică fără încetare în China, ceea ce la un moment dat numai statisticile oficiale şi forţarea cifrelor mai pot „garanta”.
În ultimii ani, abundă informaţiile privind aeroporturi noi neutilizate şi oraşe de zgârie-nori nou-nouţe nelocuite, mall-uri în care nu s-a vândut niciodată nimic, bani pe care îi pompează companiile controlate de stat pentru a da de lucru oamenilor în construcţii. Se vorbeşte despre mascarea şomajului nascent prin proiecte inutile susţinute de stat, plecarea multor investitori occidentali spre ţări mai ieftine din regiunea Asia-Pacific, Africa sau America Latină, incapacitatea uriaşei pieţe interne de a absorbi bunurile relativ scumpe, având în vedere că nivelul de viaţă al marii majorităţi a localnicilor (în special în China centrală şi de vest, regiuni care nu sunt de obicei în atenţia televiziunilor occidentale) a rămas la un nivel mult inferior celui de pe coasta de est şi din zona economică liberă. China are în prezent, după evaluările internaţionale, aproximativ 900 de milioane de săraci (venituri anuale sub 3000 de dolari) care necesită, într-un fel sau altul, asistenţă socială. Statul chinez are nevoie de resurse uriaşe pentru a funcţiona, pentru a asigura stabilitatea regimului şi a oferi bunăstare unei populaţii ale cărei pretenţii sunt, în mod legitim, în continuă creştere.
Analizele recente ale Stratfor explică pertinent cauzele încetinirii creşterii nebune a PIB-ului din ultimii treizeci de ani şi „sfârşitul miracolului economic”[4] din China comunistă. În principiu, afirmă George Friedman, ineficienţa investiţiilor interne, netrecute periodic prin filtrul unor recesiuni de tipul celor de pe piaţa liberă care se descarcă prin faliment, şomaj sau inflaţie, se acumulează şi cauzează creşterea costurilor de producţie.
