Ideea cartii face toti banii: intr-un Imperiu Otoman aproape desprins de istoria reala, devenit atemporal, Palatul Viselor este cea mai temuta si mai de neinteles institutie a statului.
Palatul Viselor este o uriasa birocratie, cu tentacule in toate colturile imperiului, cu o structura ierarhica ce functioneaza in cea mai buna traditie kafkiana si care nu face altceva decit sa transcrie visele tuturor supusilor, sa le sorteze, analizeze, interpreteze. De ce?
Asta este intrebarea logica ce iti vine in minte. Dar de ce nu, pare ca te intreaba Kadare facindu-ti smechereste cu ochiul. Tocmai aici este ingeniozitatea ideii. Scriitorul descrie temeinic, serios, asezat un mecanism care altfel nu are nici o logica, alta decit cea pe care si-o inventeaza singur.
Visele arata viitorul si cum viitorul trebuie controlat, atunci din puzderia de vise se cauta cele care au un sens pentru stat. Doar ca sensul nu e limpede, asa ca uriasa birocratie face cam ce fac vrajitoarele mamei Omida: iti spun ce cred ele ca vrei sa auzi. Este arbitrariul pur al puterii.
Clanurile urca si decad in functie de visul unui zarzavagiu, relatiile externe ale Imperiului depind de un vis si tot asa. Iti vine sa rizi pe tot parcursul romanului si ai si ride daca Kadare nu si-ar juca rolul cu maiestrie si nu ar descrie totul ca si cum ar fi vorba despre vreo directie agricola care imparte subventii.
Diversi functionari care bintuie prin imensul palat descriu cu atita patima functionarea institutiei incit te gindesti daca nu cumva acesti oameni nu au gasit in mod serios o cheie a viitorului. In definitiv, spune unul dintre ei, visele sint mai importante pentru functionarea statului decit ”orice studiu, document, raport sau nota informativa”.
Daca cineva viseaza un pod si un taur furios, atunci familia aristocratica al carui nume se trage de la un pod s-a cam ars, inseamna ca planuia o revolta impotriva sultanului.
Cine mai are nevoie de dovezi daca are visele la indemina? Palatul viselor tine loc de justitie, administratie, directie de statistica si planificare. Institutia ”ar fi absurda intr-o lume logica. In lumea noastra mi se pare mai mult decit normala”, spune unul dintre personaje, care o si sfirseste rau din cauza visului altcuiva.
Romanul a fost publicat in Albania in 1981, intr-o dictatura chiar mai atroce decit cea a lui Ceausescu. A fost o greseala, bineinteles, probabil functionarii de la cenzura nu au interpretat bine un vis de au lasat sa treaca asa un roman subversiv. Dar greseala a fost repede indreptata, pina la urma au interzis romanul, care a fost ulterior publicat in Franta, in 1990.
Este evident ca scriitorul l-a scris cu gindul la cenzura, a imbracat alegoria in atitea straturi de metafora incit la un moment dat poti sa-l citesti ca roman comic, ca schitele din revista ”Urzica”, unde se lua peste picior economia si administratia socialista, dar intr-un mod in care sa nu puna la indoiala sistemul ca atare.
”Palatul viselor” este o alegorie despre absurdul si arbitrariul totalitarimului, dar nu are forta unui ”1984”. Ceea ce ridica o problema de interpretare fundamentala: ce ne mai spun astazi romane care au fost scrise la modul curajos la vremea lor?
Azi, cind libertatea de a spune de-a dreptul totul e garantata, faldurile de metafore sub care se ascundea critica scriitorilor curajosi de atunci par balast pentru cititorul obisnuit sa primeasca totul, mura in gura. Avem si noi multe romane de acest gen, si imi vin in minte cele ale lui Augustin Buzura.
Intr-o lume in care treci drept curajos daca iti bagi si iti scoti organul la fiecare pagina, ce ne mai spun sopirlele fine? Intr-o lume in care Michael Moore trece drept erou al cenzurii in America, ce ne mai spune romanul prin care Kadare a pacalit cenzura lui Enver Hodja?
0
0
