Citesc Privirea de aproape cu firescul interes pe care l-am arătat întotdeauna cărților lui George Banu, adică imediat după 1989, atunci când numele și operele marelui om de teatru francez de origine română au dobândit dreptul de a nu se mai afla la secret în țara natală a autorului. De la Teatrul memoriei, Livada devișini- Teatrul nostru și Roșu și aur pănă la Obiecte rănite, volume apărute în România în intervalul 1993-2022 nici una dintre cărțile purtându-i semnătura aurită de talent, minuție, competență, de ieșita din comun capacitate a asocierilor, rod al lecturilor și al preocupărilor diverse, nu m-a lăsat indiferent, iar absența indiferenței a luat forma cronicilor, eseurilor și recenziilor pe care li și i le-am consacrat de-a lungul vremurilor.
Am avut extraordinara șansa de a face împreună cu George Banu un volum în al cărui titlu se regăsește sintagma viața secundă ca și ideea teatrului ca a doua viață ce sunt reafirmate în repetate rânduri în cele aproape 170 de pagini cât are Privirea de aproape. Carte testamentară și carte de concluzii. În care, așa cum mărturisește George Banu însuși în capitolul Logica visului, teatrologul a pornit la lucru cu dorința de a reactiva “fără efort moștenirea mea de spectator împlinit”.
Altunde, George Banu își amintește de Puck, de îndemnurile lui adresate spectatorilor de a se duce acasă, odată reprezentația încheiată, și de a medita și chiar de a visa marcați și stimulați de ceea ce au văzut. Să facă din visul văzut pe scenă un vis al lor. E indubitabil vorba despre unul și același Puck care, de pildă, în reprezentația memorabilă a Visului…lui Brook ce a avut loc la București în chiar anii în care în România se reinstala noaptea totalitară, pare a-se fi situat la originea deciziei lui George Banu de a nu mai reveni în țară. În ultimele momente ale spectacolului, Puck cobora în sală și dădea mâna cu spectatorii. Gest emblematic (reiau aici titlul unui mini-eseu din carte), gest al despărțirii.
Numai că și în viață ca și în teatru nimic nu este definitiv, așa că din 1990 încoace teatrologul a redevenit o prezență constantă în România. Și uite așa s-a făcut ca acel entre- deux pe care îl evoca adesea în cărțile sale George Banu a dobândit după 1989, o altă formă. Formă care a contribuit și ea la împlinirea ca spectator a teatrologului. O împlinire ce s-a dovedit a fi în primul rând în favoarea teatrului românesc căci nu cred să existe carte a lui George Banu publicată în Occident după 1990 în care să nu existe referințe la spectacole din țara natală a povestitorului. Spun povestitor fiind iarăși în asentimentul lui George Banu căruia nu i-a plăcut niciodată să spună că ar analiza spectacole, ci că ne povestește despre ele. Și care s-a bucurat teribil constatând că de povestirile sale au putut să profite atâția și atâția spectator îndrăgostiți. “Povestirea- ne spune George Banu în mini-eseul Povestirile teatrului- este o amintire ...fixată în scris. O amintire impregnată de subiectivitate. Ceea ce explică forța ei, dar face apel și la vigilența noastră ”.
Povestirile lui George Banu, despre Brook, despre Strehler, despre Mnouchkine, despre Ostermeyer sau despre Aureliu Manea, Andrei Șerban, Felix Alexa, Radu Afrim și atâția alții sunt fiecare în parte un discurs de îndrăgostit în sensul dat sintagmei de Roland Barthes. Critic proteic ale cărui scrieri înseamnă, în cărțile lui George Banu, o referință constantă, cam tot la fel cum au fost și acelea ale Jean-Pierre Richard. Prin intermediul povestirilor omul de teatru (da, optez și eu pentru această formulă, urmând îndemnul din Cuvântul însoțitor datorat lui Matei Vișniec) lasă moștenire ceea ce a văzut o viață, în mereu reluatele lui călătorii, asemănându-se astfel cu Peer Gynt al lui Ibsen și pornind de la convingerea adesea reafirmată și argumentată că teatrul e mereu în altă parte.
George Banu a practicat o critică a detaliului. A fost atent la amprenta vocală, la durată și ritm, la gestul emblematic, la proporții, la detalii, la echilibru și exces. S-a temut să nu devină ceea ce îl eu însuși numește spectatorul neastâmpărat. A iubit și respectat actorii, cei pe care Kafka i-a numit ambasadori ai necunoscutului. Prin scrisul lui a acompaniat mereu oameni și detalii dornic să le înțeleagă rostul, sensul, originalitatea. De multe ori unicitatea. Să și le explice în primul rând sieși și apoi celor ce îl citesc. A vrut să construiască nu, nu o școală, deși a fost profesor (cf. Monologurile neîmplinirii), ci mai degrabă o artă a spectatorului. Nu insist aici asupra caracterului polemic al distincției școală/artă. Și nici asupra persoanei cu care se polemizează. S-a folosit pentru asta de privirea de aproape, ”privire deliberat mioapă, dar capabilă să furnizeze informații despre facerea operei căreia îi poate urma o îndepărtare în favoarea unei priviri de la jumătatea distanței,, care asociază distanță și proximitate”. Distanță și proximitate, o altă formă de prezentare a acelui veșnic și mereu altul entre- deux.
Am citit Privirea de aproape nu doar cu interes, ci și cu emoție. Emoție și ea firească de vreme ce este vorba despre o primă lectură făcută în absența autorului. De obicei, de la un moment dat încolo, după ce am devenit prieten cu George Banu, îndată după apariția cronicii aveam grija de a i-o trimite teatrologului. Din ianuarie încoace, lucrul acesta nu mai este posibil. Așa că am citit cartea, una voit testamentară, cu regretul că nu voi mai primi mesajul mereu amabil din partea celui de care m-au legat multe. Nu doar dragostea pentru teatru. În urmă cu ani, atunci când revista Secolul XXI i-a dedicat două numere succesive lui George Banu, numere în care apropiații lui erau invitați să-i ofere teatrologului un dar, am ales drept dar superba poezie Brise marine a lui Mallarmé. L-am înștiințat asupra opțiunii și astfel am aflat că Brise marine, la care teatrologul face indirect referire în Privirea de aproape, este una dintre preferatele sale. Acum, în această din urmă carte, am avut surpriza de a găsi un eseu ce se cheamă Balize creionate al cărui punct de plecare este Crayonné authéâtre al aceluiași Mallarmé. Poet care iubea teatrul integrându-l în ceea ce el ar fi dorit să fie Cartea. Mallarmé nu a avut răgazul de a-și duce la bun final proiectul. Nu ne-a lăsat decât Uncoup de dés jamais n’abolira le hasard. Un text bizar, șocant în primul rând prin punerea în pagină. Sub un unghi de 30 de grade. Care este acela specific picturii. Socant prin folosirea de caractere diferite, mai mari sau mai mici. Totul acolo seamănă cu o scenă sau cu o punere în scenă. și tocmai această asemănare m-a determinat să cred că Un coup de dés...este și un spectacol de teatru. Cuvintele fiind personaje. Principale, secundare, episodice. Am dezvoltat ideea, la sugestia profesoarei mele, regretata Maria Vodă-Căpușan, în lucrarea de licență (devenită, la un moment dat, o carte), și mai încolo și în teza de doctorat.Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro
