Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Depășind irelevanța dreptei românești: Două păcate capitale, o spovedanie pentru învinși și o ieșire din impas

de Horia Ciurtin     Contributors.ro
Luni, 10 decembrie 2018, 21:41 Actualitate | Opinii


Horia Ciurtin
Foto: Arhiva personala

Cândva, dreapta românească putea fi considerată o autentică perspectivă alternativă în raport cu viziunea predominantă a epocii. Dreapta avea capacitatea de a fi cu adevărat „reacţionară”, mai precis de a putea răspunde eficient şi radical fiecărei provocări survenite din greşelile constitutive ale societăţii contemporane. În prezent, însă, dreapta apare ca o mare pierdere de sens, ca un corp politic inert aflat în derivă, un trup irelevant aruncat pe orbita unei societăţi care nu mai permite nici o contestaţie reală. Moartea şi atomizarea unei lumi se reflectă cu atât mai mult în domeniul politic cu cât acesta are menirea intrinsecă de a reflecta cu profunzime relaţiile din interiorul fiecărei comunităţi, modul acesteia de a percepe organizarea şi destinul ei final.

În acest context, frângerea esenţială a dreptei putea fi prevăzută cu exactitate, însă aproape nimeni nu bănuia ce valenţe avea să primească această de-cădere în desuet. Din alternativă la patologiile sociale ale modernității târzii, dreapta (românească) apare astăzi ca un veritabil simptom al acestor maladii politice. Vina pentru acest trist parcurs este de cele mai multe ori plasată în contextul nefavorabil, în domeniul stângii sau chiar al centrului depolitizant (după cum îl numea Carl Schmitt), pierzându-se mereu din vedere că cea mai mare contribuţie la această transformare întru absurd o poartă înseşi forţele de dreapta. Astfel, fenomenul cel mai uşor de observat în evoluţia dreptei româneşti postbelice, dar mai ales post-decembriste, este o autofagie, o autodevorare a structurilor şi ideilor directoare ale acesteia din interior.

Erorile apărute la marginea dreaptă a spectrului politic post-decembrist sunt multiple şi imposibil de analizat sub lupa politologiei „detaşate” care nu face nici cel mai mic efort în înţelegerea valorilor real asumate de către această facţiune şi chiar mai greu de observat cu precizie de către inamicii săi care pleacă ab initio de la o premisă contradictorie. Astfel, sarcina grea a reliefării greşelilor săvârşite de actuala dreaptă rămâne de datoria partizanilor săi, o datorie neasumată până acum dintr-o aversiune nejustificată pentru auto-critică şi onestitate intelectuală. Dreapta este datoare să îşi scrie propria sa „Spovedanie pentru învinşi”, o critică la fel de virulentă precum cea pe care Panait Istrati o făcea tovarăşilor săi marxişti, o critică menită să o exorcizeze de toţi demonii propriilor erori.

Astfel, foarte succint vom încerca să prezentăm o serie de erori esenţiale, însă fără a constitui o listă limitativă, ci mai degrabă una ilustrativ-exemplificativă pentru sfera confuză în care dreapta contemporană se învârte haotic. Iar la sfârșit, vom contura o posibilă schiță de ieșire din impas.

Blazarea dreptei intelectuale: Scindarea verticală

Un prim pas în pierderea sensului a fost constituit în abandonarea dreptei de către intelectualitatea ei. Confruntaţi cu multiplele eşecuri survenite pe scena politică de tip clasic, intelectualii au fost sufocaţi de blazarea ce i-a determinat să se retragă din orice mişcare de tip activ, din orice confruntare cu sistemul. Fără a fi învăţat lecţia pe care elita de stânga a oferit-o cu măiestrie – mai precis replierea în domeniul luptei metapolitice, continuarea războiului ideatic în domenii indirect politice – gânditorii dreptei au alunecat într-o izolare „de salon”, o continuă retorică inutilă inter pares, o retragere în turnul de fildeş al pasivităţii universitare comode.

Neimplicarea şi părăsirea mişcărilor active a avut consecinţe dezastruoase pentru ambele sfere ale dreptei, determinând o puternică sciziune între acestea, o duşmănie mocnită ce - pe bun drept – a izbucnit cu virulenţă atunci când intelectualii s-au conformat sistemului şi au lăsat restul militanţilor fără nici o elită conducătoare. Astfel, dreapta s-a trezit împărţită în două tabere, martoră a unei diviziuni pe verticală ce a separat iremediabil elita conducătoare de marea masă a aderenţilor, lăsându-i pe aceştia din urmă fără nici un suport doctrinar şi constrângându-i să găsească noi moduri de organizare. Este de la sine înţeles că din această clipă, lupta dreptei a încetat aproape definitiv de a fi una ideatică, de a încerca să constituie o alternativă radicală de viziune, transformându-se într-o simplă hârjoneală de stradă, un şir neîntrerupt de marşuri şi scandări populiste a unor sloganuri fără nici o consistenţă.

Această primă eroare s-a dovedit, pe termen lung, şi cea mai distructivă în ceea ce priveşte coeziunea spectrului politic de dreapta. Reala „decapitare” la care ea a fost supusă a dezlănţuit ulterior un şir de consecinţe care s-au agravat treptat până la actuala sa dezintegrare ideatică şi structurală. Marele păcat al intelectualităţii, cel de a fi renunţat brusc la orice acţiune şi implicare directă, de a fi cedat din laşitate şi comoditate, a depăşit cu mult în intensitate orice lovitură pe care oponenţii ar fi încercat să o aplice. Dispreţul nejustificat al presupusei „elite” pentru politica activă a determinat prin ricoşeu ca membri mişcărilor de bază să piardă cu totul din vedere orice scop superior agitării de steaguri și sloganuri, i-a determinat să renunţe la însuşi ţelul final al dreptei: modificarea paradigmei dominante.

Feudalizarea dreptei: Atomizarea orizontală

În acest mod, după părăsirea dreptei de către realele sale elite, resturile neorganizate ale marilor mişcări au început să se fărâmiţeze cu atât mai tare în mici feude, grupuri şi grupuscule a căror conducere a fost acum uzurpată de diferiţi intelectuali de mâna a doua care au ales calea cea mai facilă pentru succesul în această „dreaptă a străzii”: retorică populistă, pseudo-argumente demne de semi-doctismul teoriei conspiraţioniste ori chiar un – suicidal – anti-occidentalism de duzină, izvorât din neînțelegerea profundă a inseparabilității dreptei de rădăcinile (și năzuințele) ei occidentale.

Mişcări în care odinioară existase cea mai strânsă unitate devin în acest context o multitudine eterogenă de grupuri de interese, fiecare cu micul său lider, pretinzând monopolul asupra „adevăratei” esenţe a dreptei, fapt ce dezlănţuie o reală luptă fratricidă în cadrul întregului spectru politic. Este de la sine înţeles că această criză a atomizării pe orizontală, între grupuscule conduse de eşalonul doi al intelectualităţii, a fost favorizată de inconştienţa ambelor tabere, atât prin aroganţa elitei blazate, cât şi prin incapacitatea mişcării de masă de a coordona eficient structurile sale ample.

Totuşi, fenomenul acestei sciziuni de partizanate mărunte nu este specific doar părţii „de jos” a verticalei, ci şi celei de sus. Este extrem de uşor de observat modul în care şi intelectualitatea de dreapta a ajuns să se fragmenteze şi apoi să se coaguleze în micuţe think-tank-uri mai mult sau mai puţin depărtate de centrul comod al gândirii mainstream. Astfel, dreapta se găseşte pusă în situaţia de a fi divizată atât vertical, cât şi orizontal, fiind incapabilă de orice compromis care i-ar putea aduce o unitate cât de vremelnică.

Fireşte că nu se pune problema „unificării” sau „armonizării” forţate a dreptei într-o structură monolitică, însă atomizarea ei radicală o blochează într-o stare de paralizie politică, răpindu-i capacitatea de repliere şi reacţie la orice provocare exterioară atâta timp cât forţele sale sunt măcinate în contextul luptei interne între nenumăraţi cai troieni şi facţiuni fictive. O nivelare şi conglomerare a dreptei într-un bloc unic ar fi la fel de dăunătoare, având în vedere că elementul său forte a constat mereu în diversitatea căilor propuse, însă marea eroare actuală constă nu în multitudinea acestora, ci în secesiunea lor violentă, în ignorarea finalităţii comune, în exacerbarea orgoliilor individuale.

Ce-i de făcut (cu dreapta): În căutarea unei noi identități

Trecând peste aceste neajunsuri prezente, peste stadiile unei reale „deveniri-întru-irelevanţă”, se impune să vedem ce a mai rămas, acum, de apărat printre ruine şi pentru ce merită a se relua o luptă, în viitor. Parafrazându-l tocmai pe cel care a dat tonul în lupta metapolitică în celălalt capăt al spectrului politic, Lenin, trebuie să vedem „ce-i de făcut” cu dreapta.

În primul rând, pentru a putea re-construi un autentic pol de dreapta, este necesar un amplu compromis pe toată întinderea spectrului. În special, dreapta trebuie să procedeze la debarasarea dublei sale dimensiuni marginale – senilă şi puerilă. Prima dintre ele, cea a foştilor activişti interbelici, se poate mândri de cele mai multe ori numai cu suferinţa (admirabilă, bineînţeles) sau prezenţa într-un context istoric mai mult sau mai puţin favorabil. Tocmai datorită acestei situaţii trebuie părăsită viziunea cum că autenticitatea dreptei ar lua fiinţă strict din autoritatea „incontestabilă” în toate domeniile a vechilor oameni de dreapta. Iar faptele din ultimii treizeci de ani sunt grăitoare în acest sens: dezbinare şi excomunicări născute din minţile unor militanţi care continuă să se cramponeze de situaţia politică interbelică, neglijând întru totul noile valenţe ale luptei, noii duşmani şi noile teritorii în care bătălia ideatică se va duce.

De asemenea, dimensiunea stradal-protestatară a dreptei contemporane a părut să aibă un real succes în rândul tinerilor, însă totul s-a dovedit a fi o construcţie din cărţi de joc. Nimeni nu şi-a pus problema dezvoltării ulterioare, a perioadei în care aceşti tineri se vor maturiza şi nu vor mai dori să facă parte din simple mișcări de protest. În sine, acest mod de organizare nu este deloc condamnabil, însă nedublat de o amplă structură matură şi intelectuală nu poate decât să se prăbuşească.

Din acest punct de vedere, o dreaptă autentică nu poate trăi de la un marş la altul, de la un eveniment anti-corupție la altul, nu poate trăi mulţumindu-se să fluture steaguri şi să împartă fluturaşi, după cum nu se poate limita nici la scrierea de cărţi de duzină, ori organizarea de conferinţe academice. Nu. O dreaptă autentică trebuie să menţină mereu sus standardul şi să nu uite că menirea ei profundă – şi singura importantă – este de a oferi o alternativă radicală la viziunea actuală a societăţii.

Un pol vitalizat de dreapta are nevoie, în primul rând, de o amplă paletă de reali intelectuali, însă intelectuali activi, implicaţi direct în confruntarea politică, nişte intelectuali dispuşi să fie prezenţi în primele rânduri, oriunde este necesară prezenţa lor, iar nu nişte indivizi comozi, retraşi în căldura posturilor universitare şi temători de a rosti adevăruri prea „puternice”. O dreaptă renăscută are nevoie şi de un număr considerabil de militanţi activi, mereu în mijlocul conflictelor ce macină comunitatea, însă nişte militanţi convinşi de legitimitatea scopului lor, nişte luptători în slujba unui ideal, iar nu nişte simpli protestari de weekend.

Dacă se doreşte ca dreapta să aibă un drept şi o şansă la existenţă în viitorul greu ce se întrevede, ea are nevoie de o reală „schimbare la faţă”, de o metamorfoză profundă, una care să descătuşeze elanul său pierdut în cavalcada istoriei. Dreapta trebuie să îşi amintească ce vrea cu adevărat, care este ţelul ei final, singurul pentru care merită luptat: modificarea paradigmei actuale, iar nu o fugă oarbă după obiective conjuncturale.


Citeste intreg articolul si comenteaza pe

Contributors.ro









Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.
















1104 vizualizari


ESRI

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.

Aici puteti modifica setarile de Cookie

hosted by
powered by
developed by
mobile version