Și mi-am luat telefon nou. Iphone 15. După 10 ani frecat huaweiul. Mi-am adunat doi ani bănuț cu bănuț ca să pot să-mi iau telefonul ăsta. Am tot amânat. Ba, n-aveam chef, ba n-aveam bani destui, ba banii erau mai buni de chiloți, de cărți, de cafele, de scârbe și ulcele. Pe scurt mi-am luat Ifon nou. Și mi-au căzut chiloții când am deschis cutia. N-aveam ștecher. N-aveam ciargăr, bă! N-aveam. Și am trecut peste șocul ăsta cu greu. Apoi, când am vrut să-mi trag aplicații mi-au cerut cardul. Pe mine cine mă apără?
E un articol despre noul creier, noile deformări, noile mentalități. Mă sperie. Cică se respectă Omul. Ce om se respectă? Când îți iau ștecherul și ți-l vând scump? Ce fiță este asta să-ți ceară cardul când îți iei aplicațiile? Nu e viol al intimității? De ce înghițim astfel de chestii și n-avem nicio revoltă?
E doar Ifonul în acest caz? Ia turnați aici nemulțumirile. Pe noi cine ne apără? Cine? Cine?
Adorăm Apple, suntem sclavii lui Apple! Bă, da' nu sunt acum două bube mari la apple? Pe de o parte calicie, meschinărie, mamelegie? Pe de alta, nu e apple avar, rapace, hrăpăreț? Este.
Cum poți să suferi grav de 2 boli care rezultă dintr-una: monopolul fiței. Vin acasă vesel. Bă, în sfârșit! Mi-am luat pauză și de la gândit de dimineață până seara. Mi-am luat blu culoare. M-am dus chiar eu să mi-l iau din magazin. M-am răsfățat cu un capuțin. Nu m-am grăbit. Am petrecut ultimele minute, clipe cu huaueiul meu futut, belit, spart. Nu mai avea sonor. Îi căzuse nu știu ce ramă. Era descompus, pe scurt. Gata, chiar huaeiul mă ruga: nu mai pot, boule! Nu mai pot nici eu. Adevărul este că era atât de ciobit ecranul că nu mai citeam nici măcat temperatura la reykjavik și asta mă impacienta teribil. M-am dus. Am luat. Am plătit. Mi s-a arătat că se deschide. Bun. M-am dus acasă. M-am așezat pe scaun.
Mi-am luat un whisky de 15 ani, amar, amar, măltuit ca la mama lui.
Am deschis cutia. Am zis: hai să-l încarc. Caut. Belesc cutia telefonului, cutia pentru mine e sacră!, sacră!. Am belit-o, rupt-o, făcut-o bucăți. Nu e ștecher. E fir. Nu e ștecher, nu e încărcător. Și încărcătorul nu e obișnuit. Nu pot pune de la orice telefon, nici măcar de la ifonul vechi nu pot. Cad de pe scaun. Fac blocaj psihic. Transpir. Dau în tambla. Văd că nu e nicio revoltă pe net.
Lumea o ia ca o chestie obișnuită. Lumea e proastă!
Bă, este IFON își permite să facă din tine ce vrea mușchii lui. Eu îl dau dracului de telefon, îl fut, îl bag, îl scot. Prima clipă din viață cu Ifon e memorabilă: l-am făcut albie de porci. Am dezbătut după aia, la șpriț, felul în care acest Apple își permite să-mi bată joc de noi, bieții. Și cum lumea cea nouă înghite povestea și o socoate un joc de mare fiță. Ia mai dați-vă în p mea nesimțiților! Zic eu.
După aia mă duc să-mi iau aplicațiile de pe net.
Alea pe care le folosesc, nu invențiile lor cretine, folosite în SUA, dar aici moarte, pe tărâmul nostru românesc, în patria noastră mumă și minciună. Mă duc și iar dă damblaua: cică-mi cere card. Păi, sunt gratis! Dă cardul! Nu dau cardul! Nu vreau să le dau cardul! Că sunt gratis! Da, dar dacă vei lua pe bani vreodată? Păi, dacă iau atunci, voi plăti. Nu, dă cardul acum. Ca să fim noi siguri că plătești.
Te pui cu roboții idioții? Pui cardul sau nu vrei să conversezi cu prietenii tăi?
Să moară mama! Apoi, am dat juma de oră de acorduri privind intimitatea. Ce intimitate frate? Deci, îmi ia cardul. Ce intimitate când tu-mi dai atac de inimă? Nu zic că m-am certat cu vânzătorul. Nu zic. M-am înjurat ca la ușa porcului. Nu credeam. Mi se părea absurd să nu existe încărcător, ciarger, ștecher. Cât de meschin poți să fii? Și apoi să-l vinzi cu 160, 180 de lei. Cât de lacom poți fi?
A, da! Așa se face publicitate! Cu trăiri contradictorii, cu controversa.
Eh, eu zic că sunteți complet lipsiți de inimă! Acest tip de cinism de 2 parale! O să vă bată Dumnezeu! O să vă facă dracu ceva, nu se poate! Nefericirea, Paradisul n-o să le vedeți! Nu vă interesează OMUL, ci mecanica goală a cinismului, porcăria de fiecare zi a lui "o s-o înghită și pe asta" slavii, idioții! Deci, bucuria de a avea obiectul dorit se preface în țăndări, în numic, în frustrare. Iar frustrarea personală se amestecă în tonele de idioți care spun și noi ne-am luat-o de la aifon, și noi, dar așa e aifonul fiul adulat al lumii. Trebuie să suferim. De ce să suferim pentru un ștecher. E, deh, asta e viața!
Mai mult suflet are fata care mi-a spus cât a suferit și ea. Ea mi-a vândut ștecher la 60 de lei, mi-a pus ecran, mi-a pus înveliș albastru mătase. Ce suflet are fata aia! Cât am vorbit despre suferința noastră! Are suflet mare și o dugheană mică-mică la Hanul lui Manuc, Unirea, București.
CA SĂ MĂ-NJURI mai bine, citește înc-o dată articolul:
Coane Aifoane 15, de ce mă ucizi pentru un ștecher?
DIN ACEEAȘI SERIE DE mic SCANDAL CITEȘTE ȘI
nu mai luați credite ca disperații!
Au căzut imobiliarele. Hahaha!
Neam românesc, neam de ofertă! Popor născut din tata KAKI și mama PAPAYA
"X"-ul de la reclame pop-up! Am boală pe publicitarii lui pește prăjit
SENZORUL DE MIȘCARE din BENZINĂRII
Droguri Și de Crăciun. Și de Revelion
“Boul moralist” în oraș. Băi, stai chill în banca ta, viața mea nu e mă-ta! / Pe mine cine mă apără?
Și-n alte articole mă întreb PE NOI CINE NE APĂRĂ?
Ne-am încăierat de la capacul de apă îmbuteliată. SGR-ul mamelor lor! / Pe mine cine mă apără?
PIN-ul UBER m-a “spart” la gură.
76
36
