Oricum o dai, va iesi prost. Dincolo de calcule comparative, statistici sau aruncaturi de ochi in ograda altor state, se vor gasi carcotasi care sa se zbenguie, urland ca nu e bine. Cota unica e privita ca o masura de dreapta, iar impozitul progresiv, de stanga. Altii vor spune ca progresivul supra-impoziteaza munca (ceea ce nu e bine), in vreme ce unii vor continua sa laude cota unica pana la lacrimi. Oricum o dai, cum zic, nu vei multumi pe toata lumea. Cum sa zici de Stolo ca nu se pricepe la calcule, cand declara ca introducerea impozitului progresiv ar fi o masura pripita ce va afecta investitiile? Sau, si mai rau, sa te iei de Gabriel Biris, caresustine aplicarea cotei unice in continuare, aceasta avand avantaje clare, in special in privinta usurintei administrarii si a faptului ca stimuleaza munca?

• Ce spun calculele?

S-o luam pe indelete. Un nivel redus al impozitării – venit – stimulează inovația și motivația, asta nu cred ca mai e pentru cineva o noutate. Pentru o economie cum este cea a României, acest aspect este deosebit de relevant. „Un nivel redus al impozitului pe profit/venit impulsionează acumularea de capital și economisirea. Companile care operează în România au deja un cost al forței de muncă ridicat comparativ cu alte state din UE. Orice creștere a impozitului pe venit ar mări și mai mult acest cost. În perioada 2009-2011 s-au alocat 100 milioane EUR pentru susținerea sectorului IMM-urilor. Măsura este una pozitivă însă efectul va fi marginal. În plus, alte măsuri luate de guvern, cum ar fi introducerea impozitului forfetar, au afectat deja într-un mod negativ o serie de IMM-uri aflate la limita existenței”, se arata intr-un studiu al lui Laurian Lungu

”Guvernele au intotdeauna un brat lung si unul scurt. Cu cel scurt, dau.“(Ignazio Silone)

Cota unică avea rolul sacru de a stimula economia pe partea de ofertă. Daca ne uitam la rezultate, nu prea s-a indeplinit aceasta frumoasa menire ce-i fusese harazita. Si atunci, de ce unele tari se chinuie sa o aplice in continuare? Simplu. Murphy (2006) oferă o explicaţie plauzibilă: cota unică este un obiectiv politic, nu o politică fiscală. Keen, Kim şi Varsano (2006) cred şi ei că principalul argument pentru cota unică este în zona marketingului politic, ca un semnal către exterior al unei schimbari fundamentale de regim; de altfel, sunt frecvente cazurile în care cota unică a urmat unei schimbari radicale de guvern, aşa cum s-a întamplat de exemplu în Rusia, Georgia, Ucraina sau Romania.

Sa incerci sa fraudezi Fiscul e ca si cum te-ai sinucide intr-un cimitir (Patrick Sébastien)

“Cota unica nu a simplificat doar administrarea fiscala, dar a favorizat acumularea de capital si a condus la cresterea eficientei muncii. Chiar in conditiile crizei financiare, niciuna din tarile care au adoptat cota unica nu a revenit la sistemul progresiv. Iesirea din sistemul cotei unice in blocul central si est european ar crea un dezavantaj competitiv semnificativ, greseala pe care Romania trebuie sa o evite. Cu atat mai mult cu cat eforturile in regiune se concentreaza:

- pe diminuarea cotelor unice,

- pe gestionarea individuala a surplusului de venituri si orientarea lor spre investitii, economisire si consum de catre contribuabili si nu de catre politicieni/stat,

- pe competitivitate economica datorata cresterii atractivitatii pentru investitiile straine.

Or Bulgaria, Ucraina, Cehia sau Rusia aplica deja cote unice mai reduse decat in Romania.

“Impozitul pe teren ar trebui platit in natura, in birourile functionarilor Fiscului. Toti, simultan.” (Saint Just)

Veniturile fiscale ca pondere in PIB au crescut imediat dupa introducerea cotei unice, iar cei care spera ca introducerea cotelor progresive ar putea sa le potenteze se insala. Mai degraba, evaziunea fiscala si exceptiile de la cota unica de impozitare explica o parte buna din capacitatea redusa de colectare a veniturilor la buget comparativ cu alte state din regiune. Nicidecum aplicarea cotei unice.”, explica si Andreea Vass.

Potrivit unui studiu realizat de Voinea şi Mihăescu (2009) 82% din câştigurile suplimentare din cota unică s-au dus în consumul de bunuri curente. Nici din punctul de vedere al încasărilor bugetare cota unică nu s-a dovedit un succes: impozitul pe profit colectat de la firme a scăzut ca pondere în PIB după introducerea cotei unice, iar impozitul pe venit colectat de la persoane fizice a scăzut în primul an după introducerea cotei unice şi a crescut apoi doar după introducerea impozitării pensiilor şi după creşterea impozitului pe dividende.

“Fiscul este acea institutie care, daca declari 10.000 de lei venit anual, iti raspunde ca datorezi impozite de 100.000 de lei” (Roland Rosoux)

Tările cu cotă unică au în general un nivel al veniturilor bugetare în PIB mai mic decât celelalte ţări care aplică o impozitare progresivă.

Pentru o comparaţie mai detaliată iata cum stau lucrurile in cateva state UE. Franţa, Germania sau Marea Britanie sunt economiile de referinţă ale UE spre care privim; am selectat de asemenea şi câteva noi state membre, Cehia, Polonia şi Ungaria, pentru a avea o perspectivă echilibrată.

Ungaria şi Marea Britanie au două cote de impozit pe venit, Polonia are trei, ca şi Germania, iar Franţa are cinci trepte de impozitare. Cea mai mare cotă de impozitare depăşeşte 40% pentru un anume multiplu de salariu mediu (aproape de 3 pentru Polonia şi Franţa, şi aproape de 6 pentru Germania). Excepţie face Cehia, care are cotă unică asemeni României. Totuşi, nivelul total al impozitării este mai mare decât cel din Polonia sau Marea Britanie.

Remarcăm de asemenea existenţa unor deduceri substanţiale pentru salariaţii cu copii în întreţinere. În ţările cu impozitare progresivă aceste deduceri sunt administrate prin declaraţia globală de venit, care la noi a fost eliminată odată cu introducerea cotei unice, dar care ar putea reveni.

“Contribuabilul onest este cel care face afaceri grase cu partidul de guvernamant fara ca cineva de la Fisc sa il deranjeze vreodata”

Impozitarea progresivă are sens doar însoţită de un sistem de deductibilităţi prin care statul să direcţioneze cheltuielile private în anumite domenii de interes (educaţie, sănătate) sau să recompenseze un anumit tip de comportament social (familiile cu copii, de exemplu).

“Declaratia de impozit este ca o declaratie de dragoste, dar pe dos. Trebuie sa spui cat mai putine lucruri si sa pari nefericit permanent” (Jacques Sternberg)

• Membrii Consiliului Fiscal, adeptii relaxarii contributiilor la CAS

Membrii Consiliului Fiscal sunt adeptii relaxarii contributiilor la CAS, din cate stiu. La o conferinta de presa, Ionut Dumitru, presedintele CF a explicat ca in Romania, economia si mediul de afaceri in special reactioneaza mai bine atunci cand se modifica nivelul CAS decat cel al cotei unice. “Daca luati in calcul nivelul colectarii o sa vedeti ca atunci cand CAS-ul a scazut, gradul de conformare a urcat. Ideea este ca zaharelul sa fie insotit si de bici. Atunci cand dai un stimulent fiscal, sa inaspresti pedepsele pentru evaziune”, a mai spus Ionut Dumitru. Sigur, si in ceea ce priveste rata de colectare a impozitelor, Romania continua sa aiba o problema.

“Exista trei feluri de criminali: cei care o fac prin tortura, cei care ucid cu zambetul pe buze si oamenii Fiscului”

“Romania are o baza legala de 16 la suta pentru colectarea impozitelor, una dintre cele mai mici rate de colectare. Desi Bulgaria si Cehia au rate de colectare mai mici, aduna mai multi bani la buget. Romania are o problema cu rata de colectare, mai ales ca o buna parte a populatiei este in zone nefiscalizate’, a spus Dumitru.

În ce priveşte contribuţiile sociale, acestea variază mult de la ţară la ţară. Totuşi, iarăşi cu excepţia Cehiei, ele au o anumită regresivitate şi chiar sunt plafonate după un anume nivel de venit, lucru firesc pentru că un angajat care contribuie la fondul de sănătate de 10 ori mai mult decât altul nu va primi de 10 ori mai multe sau mai bune îngrijiri medicale. Angajaţii cu venituri mari trebuie stimulaţi prin deductibilităţi să contribuie în sistemele private de sănătate şi de pensii, desigur în mod facultativ nu obligatoriu, şi nu după ce au contribuit cu acelaşi procent ca şi angajaţii cu salarii mici la fondul de sănătate.

“A evita sa iti achiti taxele este singura recompensa intelectuala in viata” (JM Keynes)

Este interesant de remarcat că angajaţii pe cont propriu (de multe ori comparabili cu PFA-urile noastre) au un nivel ridicat de contribuţii sociale, comparabil de multe ori cu cel al angajaţilor şi angajatorilor la un loc.

Un aspect deseori omis în discuţia despre impozitarea muncii este acela privind impozitarea averii. Averea este în mod normal rezultatul muncii (cu excepţiile legale precum moşteniri, donaţii, câştiguri de capital) şi ar trebui să existe o corelaţie între impozitarea acestora.

Ţările care implementează cota unică par înclinate şi către o impozitare scăzută a averilor: Cehia colectează doar 0,4% din PIB din impozite pe proprietate iar România colectează 0,7% (constant, an de an). Prin comparaţie, Polonia colectează 1,2% din PIB, Franţa – 3,5% şi Marea Britanie – 4,6%. Impozitarea mai drastică a averii este o soluţie de a impozita munca la negru sau economia subterană post-factum.

”Vreti un sfat cu privire la investitii? Investiti-va economiile in impozite. Astea cresc permanent“

La nivel european predomină următoarele aspecte ale impozitării veniturilor din muncă:

- Impozit progresiv pe venit, cu rate sensibil mai mici pentru cei cu venituri sub medie.

- Globalizarea anuală a veniturilor şi deductibilităţi acordate în acest context (între care: un nivel sub care nu se impozitează veniturile, şi deduceri pentru familiile cu copii).

- Gradul de fiscalizare al lucrătorilor pe cont propriu neagricoli, deşi ceva mai favorabil, este comparabil cu cel al salariaţilor.

- O situaţie diversă privind impozitarea averii, cu o menţiune pentru Franţa şi Marea Britanie care au un raport echilibrat între impozitarea muncii şi impozitarea averii.

Salariaţi:

• Principala sursă de venit o reprezintă, evident, salariul, urmat de venituri în natură (de tipul tichetelor de masă) care sunt obţinute de 20% din salariaţi.
• Numai 0,3% din salariaţi au venituri semnificative asimilate salariilor (de tipul sporurilor).
• Numai 0,5% din salariaţi obţin venituri din prestări servicii, meserii, profesii liberale şi drepturi de proprietate intelectuală.
• Numai 1,5% din salariaţi obţin venituri din indemnizaţii de maternitate şi îngrijirea copilului

Patroni:

• Veniturile obţinute de patroni sunt de 2,37 ori mai mari decât cele obţinute de salariaţi. Totuşi, 38% din patroni obţin venituri din salarii, ceea ce arată faptul că acţionarii sunt şi angajaţi ai propriei firme. Din punct de vedere fiscal această situaţie nu este avantajoasă pentru ei, având de plătit impozite mai mari. Doar 18% din patroni obţin venituri din dividende.

Persoane fizice autorizate (lucrători pe cont propriu neagricoli):

• Numărul lor reprezintă 7,5% din numărul salariaţilor. Dacă extrapolăm la ansamblul economiei naţionale, înseamnă că sunt peste 320.000 de PFA-uri. Cea mai mare concentrare a PFA-urilor este în sfera veniturilor din meserii (42,5% din total) care cuprinde micii meseriaşi (croitori, cizmari, frizeri, etc). Alte zone de concentrare a PFA-urilor sunt în prestări servicii (include, printre altele, consultanţă şi turism rural) – 18,7%, comerţ – 5,9%, profesii liberale şi drepturi de proprietate intelectuală – 3,7%, munci agricole – 2,8%. Veniturile medii ponderate ale unui PFA reprezintă 92% din veniturile unui salariat. Singurul venit semnificativ care depăşeşte media este cel obţinut din profesii liberale şi drepturi de proprietate intelectuală (de 2 ori peste medie).

Lucrători pe cont propriu în agricultură:

• Reprezintă 20% din numărul salariaţilor (fără a fi salariaţi). Prin extrapolare rezultă că avem aproximativ 860 de mii de lucrători pe cont propriu în agricultură. La o primă vedere pare o sursă pentru creşterea bazei de impozitare, dar veniturile lor medii ponderate sunt doar 46,2% din veniturile salariaţilor. Mai mult, venitul mediu al unui lucrător pe cont propriu în agricultură este chiar substanţial (cu 20%) mai mic decât venitul mediu al unui şomer. Un sfert dintre ei obţin venituri din vânzarea de produse agroalimentare şi din vânzări de animale (venituri peste medie în ambele cazuri). 20% obţin venituri din prestarea unor munci agricole. Această categorie este incorect considerată lucrător pe cont propriu – câtă vreme altcineva o plăteşte pentru munca prestată. De asemenea, restul obţin venituri din pensii şi ajutoare sociale, ceea ce iarăşi arată o abordare statistică greşită. Practic, doar un sfert din lucrătorii pe cont propriu în agricultură sunt activi şi desfăşoară într-adevăr activităţi pe cont propriu de pe urma cărora obţin venituri.

Şomeri:

Poate părea surprinzător, dar numai 28% dintre şomeri obţin venituri din ajutor de şomaj. Această observaţie ne conduce la două concluzii:

• Numărul şomerilor este în fapt de 3,5 ori mai mare decât numărul oficial.
• Diferenţa o constituie persoane care deşi prestează diferite activităţi aducătoare de venit preferă să nu se încadreze în câmpul muncii. Implicit, înseamnă că există factori care îi determină pe şomeri să rămână în afara economiei formale. Printre cele mai importante surse de venit alternativ sunt: venituri de la persoane din afara gospodăriei (pot include transferuri curente dar şi venituri din economia informală), şi venituri din vânzarea de valută (aceeaşi observaţie).

Pensionari:

• Venitul mediu ponderat al unui pensionar este cu numai 1,6% mai mare decât al unui şomer. Totuşi, el reprezintă 58% din venitul unui salariat.  1% dintre pensionari primesc ajutoare pentru handicapaţi, 9% dintre pensionari primesc pensii pentru pierderea capacităţii de muncă, 13% primesc pensii de agricultori. Numai 0,2% din pensionari obţin venituri din salarii sau asimilate salariilor. Completarea veniturilor implică activităţi diverse precum vânzarea de produse agroalimentare, prestări servicii sau chirii.

În ce priveşte nivelul impozitelor plătite, remarcăm în primul rând diferenţa foarte mare între salariaţi şi lucrători pe cont propriu neagricoli (PFA-uri).(Vezi studiul lui L.Voinea, Tratamentul fiscal al veniturilor din munca)

La un nivel scăzut de salariu rata efectivă marginală de impozitare este foarte apropiată de cea a deţinătorilor de salarii mari. Există şi observaţii statistice care înregistrează rate substanţiale mai ridicate decât media în zona salariilor mici.

Întrucât rata efectivă marginală de impozitare este destul de ridicată pentru cei cu venituri mici, stimulentul acestora pentru muncă (cel puţin în economia formală) este scăzut. Este mare în schimb stimulentul pentru muncă al celor cu salarii mari, dar paradoxal aceştia sunt foarte puţini – 6% din totalul salariaţilor au salarii brute declarate peste 4000 RON, ceea ce e greu de crezut totuşi în realitate dar arată că sunt alte cauze care menţin aceste salarii în zona economiei gri.

Posibile scenarii, mergând pe experienţa altor state europene care fixează nivelul impunerii în funcţie de salariul mediu şi multiplii acestuia:

• A – 16% pentru salariile mai mici decât dublul salariului mediu, 25% pentru salariile mai mari decât dublul salariului mediu;
• B – 15% pentru salariile mai mici decât salariul mediu, 20% pentru salariile aflate între salariul mediu şi triplul salariului mediu, 25% pentru salariile peste triplul salariului mediu;
• C – 16% sub salariul mediu, 20% pentru salariile aflate între salariul mediu şi triplul salariului mediu, 30% pentru salariile peste triplul salariului mediu.

Desigur, aceste variante nu sunt exhaustive. Se cuvine făcută menţiunea că nu am luat în calcul elasticitatea conformării la plată, în principal pentru că nu am afectat veniturile mici, şi am arătat că economia informală este mai pregnantă la acest nivel.

Trebuie remarcat întâi că din cauza distribuţiei inegale, aglomerate pe partea de salarii mici, nu există spaţiu de manevră realist pentru scăderea impozitului pe venit pentru aceste categorii salariale cu mai mult de un punct procentual (de la 16% la 15%).

Pe de altă parte observăm că, fără a afecta categoriile cele mai vulnerabile de salariaţi, veniturile bugetare ar putea creşte cu 0,33% – 0,56% din PIB pe an, ceea ce nu este de neglijat.

Scopul unui impozit progresiv trebuie să fie unul mixt, nu doar de a creşte veniturile la buget (lucru plauzibil mai degrabă într-o perioadă de creştere economică) dar mai ales de a distribui mai echitabil povara fiscală faţă de situaţia actuală şi de stimula direcţionarea cheltuielilor private în anumite servicii de utilitate publică (sănătate, educaţie) printr-o politică de deductibilităţi. Un impozit progresiv ar putea însemna aproximativ jumătate de miliard de euro fie în plus la buget, fie pe care cetăţenii să îi direcţioneze direct către aceste zone subfinanţate de la bugetul de stat.

Scăderea CAS, cu cat?

Utilizând date provizorii pentru luna martie 2010, Voinea& comp. au construit o schemă de principiu a fluxurilor încasărilor la buget, pornind de la salariul brut (SB). Se constată un grad relativ ridicat de sarcini fiscale şi sociale care sunt impuse pe salariile brute, marginal mai mare în sectorul privat (58,7%) decât în cel bugetar (57,7%).

Măsura reducerii cotei CAS-ului cu 10%, de la 31,3% pondere în salariul brut (10,5% pentru angajat şi 20,5% pentru angajator) la 28,2%, ar genera în sectorul privat, conform simulărilor pe baza modelului economiei subterane, o sporire a salariului brut în sectorul vizibil cu 2,1-3,4%, ca urmare a scoaterii la suprafaţă a unei părţi a economiei subterane. În termeni de locuri de muncă transferate din sectorul informal în cel formal, aceasta echivalează cu un plus de 68,1-112,2 mii salariaţi.

Măsura reducerii CAS se dovedeşte astfel una utilă dezvoltării economice, mai ales în ceea ce priveşte creşterea ratei ocupării – cea mai importantă problemă de durată a economiei româneşti. Iar veniturile bugetare nu pot creşte, în mod sustenabil, decât prin creşterea ratei ocupării.

Comenteaza pe blogul lui Dan Popa

Surse: prezentari ale Consiliului Fiscal, Tratamentul fiscal al veniturilor din muncă (coordonator Liviu Voinea), blogul Andreei Vass, interviuri informale cu lideri ai comunitatii economice.