Este extrem de dificil să facem abstracţie de ceea ce se întâmplă în aceste zile în Ucraina. Armata rusă, invadatoare, acţionează la ordinele unui politician rudimentar şi lipsit de scrupule, Vladimir Putin. Deoarece deciziile iresponsabile ale acestuia ne amintesc despre ideile puţine şi fixe ale unui alt reprezentant al imperialismului rusesc, Nikita Hruşciov, ne-am propus să prezentăm, cu ajutorul unor documente din lunile ianuarie şi februarie 1962, patru linii directoare ale politicii imperialiste sovietice.
În ziarul „Scînteia tineretului” din 2 februarie 1962 a fost publicat următorul comunicat de presă: „Între 30 ianuarie şi 1 februarie 1962 a avut loc la Praga consfătuirea miniştrilor Apărării ai statelor participante la Tratatul de la Varşovia.
Consfătuirea a fost prezidată de mareşalul Uniunii Sovietice A. A. Greciko, comandantul suprem al Forţelor Armate Unite ale ţărilor participante la Tratatul de la Varşovia.
La consfătuire au fost examinate problemele curente referitoare la întărirea Forţelor Armate Unite.
S-a hotărât să se solicite guvernelor ţărilor participante la Tratatul de la Varşovia să aprobe hotărârile luate la o şedinţă apropiată a Comitetului Politic Consultativ”.
Pentru a descifra „limbajul de lemn” din comunicatul respectiv se poate utiliza un raport pe care generalul Leontin Sălăjan l-a întocmit după întoarcerea sa din capitala Cehoslovaciei. În documentul respectiv (redat în întregime, în anexă), ministrul român al Forţelor Armate s-a referit la încărcăturile nucleare ale celor 13 complexe de rachete balistice sovietice R-11 M (fiecare având câte două rachete de tipul 8 K11). Acestea au fost achiziţionate de către autorităţile de la Bucureşti la iniţiativa sovieticilor, în scopul înzestrării Brigăzilor 32 şi 37 Rachete Operativ-Tactice şi a Centrului de Instrucţie pentru Rachete de la Ploieşti. Prima mare unitate a fost înfiinţată la Tecuci în anul 1961, iar cea de-a doua a fost amplasată la Ineu şi procesul de pregătire pentru luptă în cadrul său a început în anul 1962.
În cursul consfătuirii de la Praga a miniştrilor Apărării ai statelor membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia (30 ianuarie – 1 februarie 1962), mareşalul Andrei A. Greciko l-a informat pe generalul Leontin Sălăjan despre intenţia sa de a propune „Guvernului U.R.S.S. să fie de acord să predea ţărilor Tratatului de la VARŞOVIA capul atomic pentru rachetele care sunt în înzestrarea acestora.
În cazul când guvernul U.R.S.S. va fi de acord, urmează ca noi să fim în măsură să primim aceste încărcături începând cu anul 1963.
Problema va fi studiată de M.F.A. şi vom face propuneri pe măsura primirii unor date mai concrete. Până la soluţionarea acestei probleme şi creerea (sic!) condiţiilor necesare pentru primirea încărcăturilor nucleare, mi s-a prezentat o schemă de principiu de modul cum se întrevede primirea acestor încărcături din depozitele U.R.S.S. (subliniere în original, probabil realizată de Gh. Gheorghiu-Dej – nota P. Opriş)”.
Evident, o asemenea informaţie era strict-secretă, la fel ca raportul respectiv, şi nu putea să apară într-un ziar publicat atunci în România. Pe noi ne interesează însă modul în care a fost redactat comunicatul de presă dat publicităţii la 2 februarie 1962 şi rolul jucat de diplomaţii sovietici. Din comunicat lipsesc exact încărcăturile nucleare ale rachetelor sovietice din înzestarea armatelor statelor membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia.
Opt zile mai târziu, Nikita Hruşciov a trimis un mesaj preşedintelui S.U.A., John F. Kennedy şi prim-ministrului Marii Britanii, Harold Macmillan, iar după două zile acesta a apărut public prin agenţia de presă sovietică TASS. Atunci, liderul de la Moscova şi-a ascuns intenţiile reale cu privire la răspândirea încărcăturilor nucleare în toate ţările membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia. În acest scop, el a folosit un mesaj diplomatic mincinos, încercând să arate întregii lumi cât era de dornic să realizeze o dezarmare generală şi totală şi să se întâlnească în acest scop mai ales cu politicienii occidentali pe care i-am menţionat.
Diplomaţia sovietică a fost înhămată la carul cu minciunile spuse de dictatorul sovietic, simulând acceptarea principiilor de drept existente în lumea civilizată. În realitate, era vorba despre o întâlnire propusă de şeful unei găşti politice dornice să răspândească revoluţia bolşevică în întreaga lume, prin toate mijloacele posibile. Acea revoluţie era, de fapt, singura situaţie politică pe care Nikita Hruşciov şi sovieticii, în general, erau capabili să o înţeleagă şi să o accepte în relaţiile internaţionale, iar rolul de părinte în rezolvarea diferendelor dintre state era asumat în mod natural de către autorităţile de la Moscova. Nimic nu putea fi realizat fără acordul acestora, „Rien ne va plus!”.
Pentru a se evita cazurile în care cineva ar fi îndrăznit să conteste supremaţia ruşilor în U.R.S.S. şi pe planetă, diplomaţia sovietică putea să fie despachetată de pojghiţa principiilor de drept şi livrată sub formă de ameninţare directă şi dictat. Aşa pot fi explicate, de exemplu, răspunsurile formulate de comandantul suprem al Flotei maritime militare a U.R.S.S., amiralul Serghei G. Gorşcov, publicate în ziarul „Pravda” la 3 februarie 1962 – după doar două zile de la încheierea consfătuirii de la Praga a miniştrilor Apărării ai statelor participante la Organizaţia Tratatului de la Varşovia. De ce amiralul sovietic se răţoia în acel moment la Turcia? În primul rând, orice raţă se simte foarte bine în apă. Lăsând gluma amară la o parte, autorităţile de la Moscova erau foarte nemulţumite de capacitatea de intervenţie a armatei americane în regiunea Mării Negre cu ajutorul rachetelor prevăzute cu încărcături nucleare instalate în Turcia. Mareşalul Andrei Greciko avea posibilitatea să propună guvernului său răspândirea încărcăturilor nucleare pentru rachetele sovietice aflate în statele membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia, însă, conform raţionamentului ilogic al amiralului Serghei Gorşcov, statele membre ale NATO (în cazul respectiv, Turcia) trebuiau să rămână într-o stare pasivă la operaţiunile de întărire militară desfăşurate de autorităţile de la Moscova. Tot ce spuneau Nikita Hruşciov şi diplomaţii sovietici despre iluzia dezarmării generale şi totale trebuia să fie acceptat de liderii politici occidentali, chiar dacă, în realitate, dictatorul de la Kremlin aproba în paralel întărirea armatelor din statele membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia şi desfăşurarea operaţiunii „Anadîr” (instalarea de vectori nucleari sovietici în Cuba).
În cazul în care studiem atent comunicatul de presă publicat la 2 februarie 1962 în ziarul „Scînteia tineretului” şi raportul pe care generalul Leontin Sălăjan l-a întocmit după întoarcerea sa de la Praga, constatăm că nu cunoaştem opiniile mareşalului sovietic Rodion Malinovski cu privire la coexistenţa paşnică şi dezarmarea generală şi totală, idei vehiculate de dictatorul de atunci de la Kremlin, Nikita Hruşciov. Ministrul Apărării al Uniunii Sovietice era la fel de arţăgos şi de dornic de a critica autorităţile din Occident precum subordonatul său, amiralul Serghei Gorşcov, însă a lipsit din motive pe care nu le cunoaştem de la consfătuirea de la Praga cu omologii săi – după cum a consemnat generalul Leontin Sălăjan pe prima pagină a raportului său.
Din fericire pentru istorici, cu câteva zile înainte de consfătuirea de la Praga, mai precis la 25 ianuarie 1962, au fost publicate în presa de la Bucureşti răspunsurile pe care mareşalul Rodion Malinovski le-a formulat la întrebările atribuite unui corespondent al ziarului „Pravda”. Nu trebuie să ne surprindă faptul că agenţia sovietică de presă TASS a trimis textul răspunsurilor ministrului Apărării al Uniunii Sovietice fără să menţioneze numele şi prenumele acelui corespondent. Secretomania omniprezentă de la Kremlin, la fel ca în zilele noastre.
Răspunsurile pe care mareşalul Rodion Malinovski le-a formulat în ianuarie 1962 le publicăm pentru a demonstra identitatea de vederi care exista la vârful conducerii U.R.S.S. şi faptul că ameninţările repetate la adresa statelor occidentale şi sublinierea puterii militare de care dispunea Uniunea Sovietică ascundeau de fapt un mare complex de inferioritate, pe care liderii politici şi militari sovietici îl aveau faţă de ţările democratice din Occident. În concepţia autorităţilor de la Kremlin, coexistenţa paşnică era de fapt un concurs în care se numărau tancurile, avioanele, rachetele nucleare, bicicletele, scutecele şi tot ceea ce se producea de-o parte şi de alta a Cortinei de Fier, iar câştigătorii erau mereu politicienii şi mareşalii sovietici.
Astăzi, la fel ca în timpul Războiului Rece, liderii politici şi militari de la Kremlin reproduc într-o altă formă ceea ce a afirmat la 29 noiembrie 1954 Viaceslav Molotov, la sediul Ministerului Afacerilor Externe al U.R.S.S. de pe strada Aleksei Tolstoi din Moscova, la deschiderea reuniunii intitulate pompos „Conferinţa ţărilor europene pentru asigurarea păcii şi securităţii în Europa”: „În locul unor asemenea grupări militare, a căror creare duce la un nou război, este necesar ca statele europene să-şi mărească eforturile pentru organizarea securităţii colective în Europa. Crearea unui sistem de securitate colectivă europeană – iată ideea care duce spre menţinerea şi consolidarea păcii în Europa (subl.n.)”. Aceasta este pacea sovietică, susţinută în mod imperativ de comuniştii de la Moscova după modelul împăraţilor ţarişti, în care politicienii statelor europene occidentale acceptau să desfiinţeze N.A.T.O. şi să alunge forţele militare americane din Europa, deşi acestea asigurau securitatea ţărilor lor în faţa pericolului revoluţiei comuniste mondiale.
Discursul susţinut de Viaceslav Molotov în faţa reprezentanţilor statelor care urmau să înfiinţeze Organizaţia Tratatului de la Varşovia în primăvara anului următor nu a fost un accident, iar retorica ameninţătoare a ministrului sovietic al Afacerilor Externe la adresa tuturor statelor din Europa occidentală s-a perpetuat la Moscova – chiar dacă Viaceslav Molotov a fost înlăturat la un moment dat din toate funcţiile pe care le deţinea la Kremlin.
La rândul său, Nikita Hruşciov (care l-a mazilit pe ministrul botezat de ziariştii occidentali „Mister Niet”) a folosit aceeaşi retorică politică în anii care au urmat pentru a nu recunoaşte drepturile statelor europene de a se asocia în mod liber pentru organizarea apărării colective în faţa imperialismului sovietic. De exemplu, cu prilejul dejunului care a avut loc la Kremlin, la 29 iunie 1962, în cinstea cancelarului Austriei, Alfons Gorbach, Nikita Hruşciov a declarat că Austria a ales foarte bine neutralitatea şi că Piaţa Comună nu era un ţărm salvator pentru autorităţile de la Viena. Dictatorul sovietic şi rus a spus atunci în mod răspicat: „Ne-am pronunţat şi ne pronunţăm împotriva acestei Pieţe comune (subl.n.)”. Asocierea statelor din Europa occidentală şi succesul acelei acţiuni politice erau considerate de autorităţile de la Moscova pericole mortale pentru ele şi pentru revoluţia comunistă mondială pe care o susţineau din anul 1917. Acesta este motivul pentru care Nikita Hruşciov a subliniat, în discursul pregătit pentru dejunul organizat la Kremlin în cinstea cancelarului Austriei, că „Piaţa comună reprezintă o bază economică a blocului agresiv al N.A.T.O. în Europa occidentală (subl.n.)”.
În concluzie, cele patru linii directoare ale politicii imperialiste sovietice din anul 1962 au fost următoarele:
- întărirea în secret a dispozitivului ofensiv al armatelor din statele membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia, prin diseminarea unor încărcături nucleare pentru rachetele sovietice achiziţionate de acele ţări;
- răspândirea unor mesaje mincioase despre dezarmarea generală şi totală pe mapamond, inclusiv la cel mai înalt nivel, din iniţiativa liderului guvernului de la Moscova. Presa a avut un rol esenţial în propaganda sovietică dezvoltată pe acea temă;
- ameninţarea militară a statelor care au acceptat să găzduiască pe teritoriul lor mijloace balistice nucleare şi baze americane;
- conceperea unui plan de acţiune în scopul trimiterii şi instalării de vectori nucleari sovietici în Cuba, fără o informare sau o consultare în prealabil a liderilor comunişti din celelalte state membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia.
Răspunsurile propagandistice formulate de mareşalul sovietic Rodion Malinovski în spiritul luptei de clasă la întrebările atribuite unui corespondent al ziarului „Pravda” (24 ianuarie 1962).
Răspunsurile mareşalului R.I. Malinovski, ministrul Apărării al U.R.S.S., la întrebările ziarului „Pravda”
MOSCOVA 24 (Agerpres). – TASS transmite textul răspunsurilor mareşalului R. I. Malinovski, ministrul Apărării al U.R.S.S., la întrebările unui corespondent al ziarului „Pravda”.
Întrebare: Recent, ministrul de Război al S.U.A. (sic!), R. McNamara a declarat în Comisia senatorială pentru problemele forţelor armate ale Congresului S.U.A. că forţele armate americane „sunt pe deplin capabile să nimicească obiectivele sovietice” vizate de ele. Vă este cunoscută, tovarăşe mareşal, această declaraţie şi cum o apreciaţi?
Răspuns: Da, cunosc declaraţia făcută de dl. McNamara în Comisia senatorială a Congresului S.U.A. Primul lucru care sare în ochi în această declaraţie, este tonul ei lăudăros. Cred că cititorii „Pravdei” şi toţi oamenii sovietici sunt de acord cu mine că o asemenea lăudăroşenie, ieşită din gura ministrului de Război al S.U.A. (sic!), este cel puţin nesăbuită. Ea urmăreşte nu o îmbunătăţire a relaţiilor dintre Uniunea Sovietică şi S.U.A., nu slăbirea încordării internaţionale, ci aţâţarea pasiunilor, a isteriei războinice şi, în ultimă instanţă, a cursei înarmărilor. Cursa înarmărilor însă este calea care totdeauna a dus omenirea la războaie.
Dar dacă imperialiştii doresc să meargă pe această cale, ar trebui ca mai întâi să cumpănească bine faptele reale şi să mediteze la ceea ce le hărăzeşte o asemenea cale. Aici doresc să-l corectez pe domnul McNamara. Preşedintele S.U.A., J. Kennedy, a recunoscut nu demult că forţele noastre sunt egale. Aceasta a fost o mărturisire mai mult sau mai puţin justă, şi ar fi timpul ca militarii americani să tragă de aici concluziile corespunzătoare.
Ca ministru al Apărării, cunosc bine puterea militară a Uniunii Sovietice şi mă orientez într-o anumită măsură şi în ce priveşte armamentele S.U.A. şi ale aliaţilor lor din N.A.T.O.
Poziţia pe care o am mă obligă la aceasta. Consider că în prezent lagărul socialist este mai puternic decât aceste ţări. Dar să admitem chiar că forţele ar fi egale. Suntem dispuşi să acceptăm aceasta pentru a nu participa la aţâţarea psihozei de război. Dar de vreme ce forţele noastre sunt egale, liderii americani trebuie să tragă de aici concluzii juste şi să ducă o politică rezonabilă.
Dl. McNamara afirmă că S.U.A. pot distruge obiectivele sovietice vizate. Nu ştiu la ce se referă el când spune obiective vizate. În ce mă priveşte aş putea declara că suntem în stare să ştergem de pe faţa pământului dintr-o singură lovitură racheto-nucleară orice obiective, toate centrele industriale şi politico-administrative din S.U.A. şi să distrugem ţări întregi care şi-au pus teritoriile la dispoziţie pentru bazele militare americane situate în jurul Uniunii Sovietice şi al celorlalte ţări socialiste (subliniere în textul original – nota P. Opriş). Cred că, în genere, acest lucru nu este un secret nici pentru conducătorii S.U.A., nici pentru conducătorii celorlalte ţări care fac parte din blocurile agresive N.A.T.O., S.E.A.T.O. şi C.E.N.T.O.
Ca ministru al Apărării al Uniunii Sovietice, declar cu toată răspunderea – şi ştiu pe ce mă bazez când fac această declaraţie, – că acum suntem mai puternici şi, bineînţeles, nu vom rămâne pe loc. Nu avem nevoie să mai sporim prea mult trupele noastre de rachete şi stocurile de arme. Pe viitor nu se va mai desfăşura un proces de acumulare, ci de reînnoire şi perfecţionare firească a armelor. Ceea ce avem este suficient pentru a zdrobi orice adversar potenţial dacă ne vor ataca pe noi sau ţările socialiste prietene (subliniere în textul original – nota P. Opriş). Va trebui numai să reînnoim şi să perfecţionăm armele existente.
Întrebare: De ce consideraţi că ministrul de Război al S.U.A. (sic!) a avut nevoie să facă o asemenea declaraţie şi să ameninţe Uniunea Sovietică cu un război nuclear?
Răspuns: Trebuie să spun că în ultimul timp nu numai ministrul de Război al S.U.A. (sic!), ci şi alţi oameni de stat americani, investiţi cu putere şi răspundere, îşi permit să facă asemenea declaraţii urmărind intensificarea „războiului rece” şi aţâţarea isteriei războinice în S.U.A. Citeste continuarea pe Contributors.ro
