Motto: „FACEBOOK este un lucru bun pentru ca iti confera FACE numai daca ai si BOOK” (Eugen Vasiliu)
În mai 1990, Mircea Dinescu, poetul rebel care ar fi trebuit să fie Golanul prin definiţie, se afla într-un loc greşit: nu în stradă, ci în CPUN, organism bizar şi nereprezentativ care se alcătuise „pe principiul parităţii”, adică unul de la FSN, unul de la restul lumii, acesta fiind maximumul de concesie pe care acceptaseră să-l facă „emanaţii” lui Decembrie 1989, constituiţi ca reuniune a „tuturor forţelor democratice” şi înscrişi apoi în cursa electorală „la cererea maselor”.
Iertaţi fraza un pic cam lungă, dar e un subiect care aprinde mereu sângele-n mine.
Când „toate forţele democratice” se luptă (electoral), cu cine se luptă? Evident, cu forţele nedemocratice. Era un mesaj subliminal care a funcţionat perfect, mai ales dublat despre informaţiile referitoare la caviarul pe care-l mânca la Paris Corneliu Coposu în timp ce – teribilă ubicuitate – supravieţuia în izolare totală la Râmnicu Sărat. Drept care procentele zdrobitoare din Duminica Orbului au venit în mod absolut previzibil.
Altfel spus, cum vi s-ar părea ca selecţionata (asta era FSN, implicit şi explicit) naţională de fotbal să joace în Divizia A contra echipelor din care şi-a selectat pe cine a vrut?
Când Seniorul i-a „băgat sula-n coaste” lui Ion Iliescu cu o demonstraţie cât se poate de paşnică, dar şi de logică – „Jos comunismul!” se strigase şi cu o lună în urmă, pe această dorinţă ajunsese titanul din Oltenţia şef al statului „prin consens” –, risipită de o contrademonstraţie ceva mai puţin paşnică a băieţilor lui Dan Iosif, FSN s-a văzut nevoit să accepte un compromis, pe care însă l-a gestionat excepţional: guvernul rămânea integral al lor, iar substitutul de parlament le aparţinea în proporţie de 50% + 1, acel 1 fiind nimeni altul decât preşedintele noului organism, nevotat de nimeni, ci „moştenit” de la CFSN…
La „restul lumii” se afla şi Mircea Dinescu. Declanşarea fenomenului Piaţa Universtităţii l-a prins pe picior greşit. Dar greşit rău de tot. Drept care, când Ion Iliescu i-a calificat drept golani pe manifestanţi şi a declarat că „cineva îi aprovizionează, cineva îi adăpează” (sic!), fostul poet fost revoluţionar a supralicitat, sugerând ca golanii „să fie stropiţi cu furtunul”.
Nu-i un cap de ţară. Mulţi oameni de calitate au zbârcit-o de-a lungul istoriei, emiţând judecăţi de valoare care s-au dovedit a fi aberante, şi nu numai în probleme sociale ori politice. Au fost mari oameni de ştiinţă care au susţinut că nu va exista niciodată o piaţă pentru mai mult decât o mână de calculatoare…
Oricine poate greşi. Contează însă ce faci după ce greşeşti. După o lună, un an, un deceniu, un sfert de secol! Pentru că apucase să se poziţioneze greşit, Mircea Dinescu n-a fost niciodată în stare să facă măcar un sfert de pas înapoi. Pe Iliescu l-a criticat de multe ori (dar l-a şi invitat la o petrecere la poet acasă, iar la plecare i-a dăruit o damigeană cu vin), însă n-a acceptat vreodată, public, că Piaţa Universităţii a fost continuarea firească a revoluţiei în al cărei prim-plan se nimerise, iar reprimarea ei – continuarea la fel de firească a ceea ce făcuseră autorităţile în Decembrie. Păstrând proporţiile asupra mijloacelor şi a victimelor, desigur.
Toate cele de mai sus nu sunt decât termenul de comparaţie pentru atitudinea pe care o au faţă de Facebook (ca şi faţă de Internet, în general, în alte cazuri) cei care n-au intrat la timp în acest univers. „La timp” însemnând de îndată ce au avut ocazia. A trecut o lună, au trecut trei, a trecut un an şi dintr-o dată au descoperit că se află în afara unui fenomen plurivalent, de mare amploare. Ce faci într-o atare situaţie? O soluţie e să intri, pur şi simplu, n-are nicio importanţă când. Dar cum te-ai justifica atunci, mai ales faţă de cei apropiaţi, care ştiu că puteai s-o faci de mult şi au apucat să te audă criticând frivolitatea, superficialitatea şi inutilitatea reţelei? La fel ca Mircea Dinescu, mulţi dintre ei preferă să-şi formuleze criticile până-n pânzele albe. „Nu sunt acolo” – spun ei – „pentru că nu e ceva de calitate”; în realitate, gândesc: „De vreme ce eu nu sunt acolo, nu poate fi ceva de calitate”. Nu e chiar acelaşi lucru…
Există însă şi oameni – mult mai mulţi – care sunt acolo, dar tot consideră că nu e ceva de calitate, drept care fie sunt 100% inactivi, fie sunt doar cititori tăcuţi, fie folosesc Fb ocazional, de exemplu pentru reclame sau mică publicitate, fie – în fine – sunt destul de activi (de pildă, distribuind în neştire link-uri, punând poze cu pisici ori citate din Coelho), dar n-au înţeles totuşi ce este Facebook şi care sunt valenţele sale. A început chiar să se construiască un fel de ideologie anti-Fb şi au apărut cărţi care susţin, de pildă, că prezenţa în reţea este exclusiv sau preponderent un exerciţiu de autoadmiraţie şi automediatizare. Oamenii vor să fie văzuţi, citiţi şi aplaudaţi. Ceea ce nu e greşit, dar nici nu e anormal şi mai ales e foarte departe de-a epuiza rosturile unei reţele de socializare.
Spre uzul tuturor, iată câteva consideraţii personale despre virtuţile Facebook. Precizez că nu este vorba de o tentativă de studiu academic, ci doar despre o colecţie de observaţii şi păreri personale. De aceea, mi-am permis să nu menţionez şi dezavantajele, defectele sau limitele Fb – de care se ocupă cu sârg alţii.
1. Îmbogăţirea relaţiilor personale. Câţi dintre noi se pot lăuda că au suficiente relaţii consistente, prieteni sau măcar cunoştinţe cu care pot discuta tot ceea ce îi interesează? Pe de altă parte, ştim cu toţii cât de greu este să-ţi creezi asemenea legături, mai ales peste o anumită vârstă, şi să le întreţii! Unde să ne vedem, când, cât ne costă întâlnirile – de regulă într-un loc public –, cât de uşor se deturnează discuţia după a doua bere etc.
2. Îmbogăţirea vieţii personale. E mult mai mult decât punctul anterior. Gândiţi-vă câţi oameni cunoaşteţi care, prin vârstă sau prin altceva, sunt siliţi să trăiască o viaţă cu o mobilitate limitată. Gândiţi-vă câţi oameni cunoaşteţi care nu sunt prea încântaţi de viaţa lor! Sau ar trebui să spun mai degrabă „Gândiţi-vă câţi oameni cunoaşteţi care sunt foarte încântaţi de viaţa lor”?… Cu toţii îşi pot completa (nu înlocui, să ne înţelegem, asta e cu totul altceva) viaţa palpabilă cu cea de pe Facebook. (Nu folosesc reală şi virtuală pentru că mi se pare o falsă dihotomie. Oare doi oameni care-şi scriu scrisori sau vorbesc la telefon au o relaţie ne-reală?)
3. Salvarea culturii. În România anului 2015, cel puţin, cultura se află într-o situaţie extrem de precară. La nivel naţional, fireşte; degeaba sunt pline sălile de teatru dacă suma audienţelor e de ordinul miilor de spectatori, adică 0,01% din populaţie. Cifre ceva mai mari se pot obţine pentru citit şi unele mult mai mici pentru vizitarea de expoziţii şi muzee. Or, Internetul în general şi Facebook în special, compensează destul de mult această situaţie. Pe Fb se schimbă enorm de multe informaţii şi recomandări culturale şi, dacă din 1.000, 2.000 sau 5.000 de prieteni măcar 10 caută cartea despre care ai pomenit, este un succes extraordinar, care dă o şansă culturii.
4. Ridicarea nivelului de sănătate psihică. Când am demarat la TVR rubrica „De ce-aş citi?”, primul răspuns pe care l-am menţionat a fost „Ca să te asiguri că nu eşti nebun. Ca să afli că orice ţi s-ar întâmpla ţie s-a mai întâmplat şi altora, care, în marea lor majoritate, au supravieţuit cu bine”. La fel ca lectura, discuţiile pe Fb sunt o excelentă şansă de terapie în grup. Fireşte, nu atât de profundă ca una efectuată sub control profesionist, totuşi utilă. (Cvasi)anonimatul şi lipsa prezenţei fizice joacă roluri esenţiale în detensionare, ajutând curajul de a spune lucruri pe care poate nu le-ai spune nimănui faţă în faţă.
5. Cea mai consistentă bază de date de sfaturi practice şi informaţii utile. Există pe Internet nenumărate forumuri de discuţii specializate, de nişă: oameni care trebuie să-şi repare maşina, să-şi văruiască apartamentul, să-şi îngrijească grădina, să slăbească, să scape de o boală etc. – Facebook e toate la un loc! N-am întâlnit încă o solicitare care – pe lângă inevitabile „sfaturi paralele” şi glume – să nu primească cel puţin un răspuns concret, cu date de contact unde e cazul. Faceţi un experiment: întrebaţi unde poţi să-ţi repari o umbrelă sau să-ţi remaiezi ciorapii!
6. Bancul de probă al ideilor personale. Câţi dintre noi nu avem idei! Invenţii, inovaţii, sisteme informaţionale, legi, reproiectare de formulare, proiecte, subiecte de cărţi sau articole, dar mai ales teorii! Despre orice. Unde să te duci cu ele? Cine stă să te asculte şi eventual să-ţi spună – atenţie! – „S-a mai făcut!” sau „E imposibil” sau „N-ar folosi nimănui”? Facebook face asta!
7. Lanţul slăbiciunilor. Este una dintre funcţiile cele mai puternice ale Fb, bazată pe structura lui arborescentă: dacă am 500 de prieteni, care are fiecare câte 500 de prieteni, înseamnă că am virtual 250.000 de prieteni, adică un sfert de milion! Chiar dacă eliminăm suprapunerile, tot rămân măcar de ordinul zecilor de mii, şi asta numai pe nivelul doi de ramificare! Or, dacă eu am o nevoie pe care o anunţ public şi măcar zece dintre prietenii mei o „rostogolesc”, pe nivelul trei pot spera să ajungă la o mie de oameni.
8. Sporirea exponenţială a bazei de date personale privind cultura. Dacă te interesează asta, desigur. Eu lansez din când în când întrebări sau provocări, de pe urma cărora am obţinut o listă de peste o sută de filme pe care ar trebui să le văd, dintre care vreo 25 le-am şi văzut. Similar cu cărţile şi orice altceva. Uneori e vorba doar de îndemnuri („Merită să vedeţi asta”), dar de multe ori există şi o minimă, relevantă argumentaţie. Referinţele culturale şi de orice alt ordin (legislative, de pildă!) te împing de la spate să te documentezi (eu în orice caz o fac). Nu o dată, în sondajele şi discuţiile privind filme sau cărţi sunt menţionate nume şi titluri de care nu auzisem niciodată. M-am dus să văd despre ce e vorba.
9. Crearea de grupuri de afinităţi. Aşa cum am tot povestit, un cunoscut mi-a povestit că a părăsit un loc de muncă pentru aproape unicul motiv „Măi, eu cu ăştia n-am citit aceleaşi cărţi!” Nu cred că e cazul să dezvolt argumentul. În timp, rămân prieteni Fb cei care au cam aceleaşi gusturi şi preocupări, ceea ce nu înseamnă neapărat – ar fi şi monoton – aceleaşi păreri despre orice. Din contră:
10. Şansa unor dezbateri de calitate. Nu spun că toate sunt de calitate! Dar – dacă rudele, vecinii şi colegii nu prea poţi să ţi-i alegi! – nimic nu te-mpiedică să rămâi prieten Fb doar cu oameni care ştiu să discute civilizat şi cu argumente solide, chiar împotriva ta.
11. Cea mai simplă, mai rapidă şi mai bună cale de organizare. De la spectacole la flashmob-uri, mitinguri şi revoluţii naţionale. Nu e nevoie să dau exemple.
12. Oportunităţi de afaceri şi joburi. Nu multe, dar există. În plus, dacă înscrierea pe un site de job-uri îţi generează, de multe ori, oferte exotice (de pildă, dacă bifezi „jurnalism” – când există opţiunea, că de regulă nu există! – vei primi cu siguranţă anunţuri pentru jobul de şofer într-o redacţie), pe Fb, între prieteni, poţi să explici exact ce cauţi şi să micşorezi (fără a putea elimina cu totul) propunerile fanteziste.
