Au trecut 5 ani de cand m-am opus in interior, apoi public, unui proiect falimentar al partidului, un proiect care l-a revigorat pe Traian Basescu si a adus PSD la (deocamdata) 8 ani de opozitie, dupa ce mereu a fost primul partid la alegeri. De-atunci de mai multe ori am avut dreptate, dar asta nu ma incalzeste cu nimic, as fi mai fericit sa recunosc public ca am gresit pentru ca politica noastra este mereu surprinzatoare.
Bun, imi transmite prietenul meu ca ma urasc niste uselisti, dar este pretul pentru ca, timp de cateva luni, am incercat sa-i scap pe prietenii si camarazii mei de o psihoviroza care inexplicabil a lovit o mare parte din clasa politica: obsesia de a scapa prin orice mijloace de Traian Basescu, fara a respecta proceduri, institutii. Le-am spus ca nu va fi prezenta destula, deci cvorum, caci migratia a imprastiat vreo 2 miloane de romani prin lume, fara sa-si schimbe domiciliul. Le-am spus si ca Europa nu va accepta rationamentele noastre, dar nu i-a oprit nici constatarea de la suspendarea trecuta, cand procedura a durat 65 de zile, nu s-au schimbat legi si nimeni din Europa nu a protestat in apararea Presedintelui Romaniei. Ca si in 2007 singurul raspuns a fost acela ca am simpatii basiste.
Acum ma uit la dezastrul rezultat si ma astept sa vina delegatii ONU cu misiuni de pace, pentru a opri jihadul nostru national si nici nu mai stiu ce sa spun, ce sa scriu. Am senzatia ca nimic nu mai urmeaza si acum cateva saptamani am scris ceva ce sustin si astazi. Batalia este una intre oameni si mizele nu sunt institutionale. Este o batalie umana, orgolioasa, pe viata si pe moarte. Este o incaierare politica, nicidecum vreo mare batalie strategica pentru Romania. Va trece ziua, combatantii se vor spala de sange si fecalele primite in fata, se vor imbata in crasme separate, iar luni o vor lua de la capat. Luni dimineata oamenii vor injura si vor uita, vor spera degeaba sau se vor uita nelamuriti in zare. Da, privitul in zare este singura noastra operatiune prospectiva.
Recunosc ca m-am declarat invins, cand am constatat ca visele camarazilor mei semanau cu un drum cu sens unic: spre putere, acum si aici. Nici o intersectie, nici o pauza, nici o halta, imediat la putere. Disperarea era cu atat mai mare cu cat aveam sentimentul ca astfel se zadarniceste un proiect de care Romania cred ca are nevoie, un deceniu de conducere de stanga, care era la doar cateva luni distanta, cu ocazia alegerilor din toamna.
Am fost solidar cu tovarasii mei chiar si atunci cand observam ca sunt morti de teama, ca se opreau la mijlocul drumului, ca se intorceau din drum sau regretau mai apoi gesturile de luciditate sau curaj. Mi-am dat seama ca societatea i-a fabricat asa si poate nici nu este nevoie sa semanam cu totii, unii poate nu isi pot inchipui viata de dincolo de politica si trebuie sa le intelegem micile tradari sau cedari.
Am mai crezut in tot acest timp ca stanga trebuie sa insemne solidaritate cu cei multi si camaraderie in interiorul proiectului. Poate mai mult decat dreapta care construieste solidaritati mai abstracte, stanga are principal capital visul de a schimba, de a construe, speranta ca umanitatea si solidaritatea pot trimfa daca ne unim impotriva cinismului unui capitalism ce poate deveni salbatic datorita nepasarii noastre sau esuarii statului.
Am invatat, intre timp, ca Che Guevarra nu este model decat pana la un loc si ca odata ajunsi la putere liderii par sa-l prefere pe Fidel Castro, cel care impovarat de legenda prietenului sau, l-a trimis pe acesta sa moara departe, in padurile Boliviei. Dar asta nu ma face sa nu cred in prietenie si in toate celelalte idei chiar daca camaraderia nu a dat intotdeauna rezultatele pe care le asteptam eu de la ea. Am vazut, uneori, cum camarazii au tradat cauza. Am cunoscut si am inteles frica prietenilor mei de a merge mai departe. Am vazut cum liderii partidului sareau peste cuvintele adevarate, cuvintelor pline de viata sau emotie si pasiune din sutele de discursuri scrise de mine, preferand pleava cuvintelor birocratice. M-a intristat sa vad cum camarazii mei se grabesc spre putere si sunt in stare sa fraternizeze cu oricine le poate fi tovaras de drum pentru o perioada scurta, pana la cea mai apropiata statie de posta. Am vazut prieteni care se lasau ucisi de calai, dar isi cereau scuze ca nu au gatul destul de lung pentru ca taietura sa fie perfecta si ca s-ar putea sa nu se poata controla in momentul fatal si s-ar putea sa curga ceva sange. Toate acestea le-am trait, le-am inteles, m-au revoltat, m-au facut sa protestez sau sa fiu compasional.
Citeste comentariul integral pe blogul lui Vasile Dancu
0
6
