Un consens tacit ne determină să accentuăm cauzele accidentale (subfinanţare, angajări fără noimă, “salarii nesimţite”, iresponsabilitate în acordarea diplomelor, etc.) ca fiind definitorii pentru degradarea situaţiei învăţământului universitar românesc. Se vorbeşte mai puţin şi mai rar (probabil dintr-un “spirit de castă”) despre modul în care pervertirea conţinutului studiilor superioare constituie o cauză esenţială a acestui proces. Concluzia acestei abordări este aceea că situaţia poate fi (cel puţin parţial) remediată eliminând – cu o anumită brutalitate calculată – accidentalul negativ care grevează asupra performanţei lumii academice. Evident, neutralizarea logicii excesiv mercantile a universităţilor e de dorit, dar s-ar putea ca ea singură să nu schimbe prea mult datele problemei. Învăţământul universitar românesc se descompune din interior şi instituţiile de învăţămînt superior sunt departe de a fi capabile să-şi producă “anticorpii” cu ajutorul cărora să reziste acestei destructurări.
Despre ce e vorba? Problema este într-o anumită masură valabilă pentru întregul spectru al studiilor universitare, însă în modul cel mai acut se pune în cazul facultăţilor cu profil umanist. Dacă domeniile tehnice rămân oarecum apărate de caracterul riguros structurat al cunoştinţelor lor (care impune o succesiune destul de stabilă a disciplinelor în programă), nu la fel se întâmplă în domeniul umanioarelor, unde programei unice i s-a substituit anarhia curriculară.
Toată lumea e de acord cu faptul că un medic sau un inginer trebuie să ştie (în sens tare) anumite lucruri legate de domeniul său şi, de asemenea, cu faptul că tocmai stăpânirea acestor lucruri face diferenţa dintre un medic sau inginer bun şi unul slab. Dar aproape nimeni nu ştie ce ar trebuie să cunoască (în chip indispensabil) un filosof sau un psiholog, ori un absolvent de studii europene, de comunicare sau de buisness. Lucrurile erau oarecum de înţeles la începutul anilor ’90, când aceste domenii au fost fie refăcute (o dată cu suprimarea disciplinelor ideologice şi dispariţia – progresivă – a schemei de gândire ce le subîntindea), fie pur şi simplu create pe model occidental.
Pe baza unor afinităţi, a unor fascinaţii şi cu aportul unor burse de studii în Vest, cadre universitare vechi şi noi au început a preda “cursuri speciale”, “facultative” şi “opţionale” cu cele mai bizare denumiri şi tratând cele mai excentrice subiecte. Universitatea se înoia şi sclerozării anterioare (datorată în bună măsură lipsei de comunicare cu mediul academic occidental) îi era opusă diversificarea domeniilor, a metodelor şi a cunoştinţelor. Nimeni nu părea a băga de seamă că disciplinele fundamentale rămân – prin însăşi condiţia lor – în urma acestui val al apdatării şi, încet dar sigur, ajung nişte materii vestigiale. Nimeni nu părea nici a-şi pune nici problema corelării noilor abordări cu “structura de rezistenţă” a disciplinelor umane. Astfel că, în scurt timp, s-a ajuns în situaţia ca ceea ce ar fi trebuit să fie coloana vertebrală a studiilor umaniste (după caz, la fiecare secţie, dar şi în comun: istoria, filosofia, logica şi limbile clasice) să se înfăţişeze ca ceva anacronic, nereformabil şi – pe cale de consecinţă – tot mai inutil. E ca şi cum, fascinaţi de studiile de genetică moleculară, medicii ar declara că anatomia e – de acum înainte – ceva fără rost.
Universitatea nu e alcătuită doar din cunoştinţe, ci şi din oameni şi, destul de repede, lucrurile acestea au dobândit o dimensiune umană. Confruntaţi cu exodul studenţilor către noile domenii (şi mai tinerii lor titulari), profesorii celor vechi au început să se adapteze à la roumaine: schimbând numele materiilor predate până atunci ori inventând nume noi pentru aceleaşi materii “delocalizate” pe la noile universităţi private. Ideea e simplă: numele atrage şi cu cât e mai de neînţeles, cu atât e mai misterios şi, deci, mai interesant. I se adaugă o realitate prozaică: o dată cu apariţia universităţilor private numărul cadrelor universitare (cei mai mulţi venind din învăţământul liceal ori din diverse profesii) a crescut exponenţial, dar – din păcate – nu acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu competenţa lor. Cei mai mulţi dintre ei au predat (sau practicat) ani întregi o anumită materie (respectiv meserie) şi cunoştinţele lor se rezumau cam la aceasta – plus ceva noutăţi la care-au ajuns prin hazardul cărţilor ce le-au căzut în mână. Astfel că, înrolaţi în învăţământul superior, nu prea aveau ce spune altceva decât lucrurile pe care le ştiau (ori pe care le buchiseau după vre-un manual autohton, el însuşi copie – uneori nu tocmai platonică – a unuia occidental). Şi pentru că la nivelul conţinutului demarcarea era greu de făcut, oamenii au ales să se deosebească după etichete. Norocul este acela că termeni precum “filosofia”, “sociologia”, “psihologia” (ca să nu mai vorbesc de “teoria”) funcţionează precum marca poştală: se lipesc de orice. Evident că la “sociologia ….” şi la “psihologia …” se face tot sociologie, respectiv psihologie generală, cu ceva colorant de circumstanţă (pe acesta din urmă fiecare dozându-l după cum înţelege). Mai mult, au apărut domenii noi în care nu cartea era la bază, ci “experienţa”: administraţia publică (cu nenumăraţi “specialişti” de prin primării), managementul, noile ştiinţe economice şi studiile politice, ba chiar diplomatice (în care nimeni n-ar îndrăzni să ignore contribuţia oamenilor politici).
Citeste tot articolu si comenteaza pe Contributors.ro
