Egipt, țara faraonilor, a Sfinxului și a piramidelor. Fară un selfie trimis cunoștințelor și pe rețelele de socializare, în care mărunta ta persoana să fie înnobilată de aceste fascinante și eterne mărturii ale antichității, nu ai valoare când revii dintr-un sejur egiptean. M-am decis să înot contra curentului, atât din comoditate, cât și fiindcă în săptămână petrecută la Hurghada mă interesa altceva.
Mă interesa să fac plajă, după un sezon rece prelungit, în România. Mă interesa să înot, să descopăr Marea Roșie cu minunile ei subacvatice. Mă interesa să văd cum se descurcă egiptenii, atât de dependenți de turism, cu restricțiile de Covid și, mai ales, cu lipsa turiștilor speriați de pandemie și sărăciți la buzunare din cauza crizei energetice și a războiului din Ucraina. Un război întins ca o plagă, peste spiritele derutate ale celor de rând.
Avânt retezat
Și ce m-a interesat, am aflat. Cel puțin, în parte. Pe plaja din preajma hotelului unde am fost cazată, construcții de hoteluri începute, majoritatea neterminate, dau impresia unei jumătăți de măsură. Ele dau impresia unei speranțe și a unui avânt imobiliar și turistic care stagnează, dacă nu dă înapoi. În construcție pare a fi o mare parte din zonă, doar că mai nimeni nu lucrează pe șantiere, molozul și praful se înstăpânesc.
Hurghada e un oraș mare, cu 200.000 de locuitori. Are o activitate frenetică în timpul zilei, se umple de oameni ieșiți la treabă sau la cumpărături. Ochiul european e oarecum șocat de ordinea în dezordine pe care autohtonii o au în degetul cel mic. Mai e șocat și de leșurile ovinelor atârnate în cârlige și oferite spre cumpărare, la o căldură de aproape 40 de grade.
Poftiți, intrați, avem de toate
Însă piețele egiptene funcționează după tipicul lor, verificat în timp. Căci mult din Egiptul văzut de mine și de alti mulți turiști superficiali în ale istoriei cum am fost și eu de această dată, e PIAȚĂ. O serie de români urcați în același avion de întoarcere, ca și mine, se plângeau de solicitudinea, ca să nu spunem de supărătoarea insistență a vânzătorilor din piețe și din buticuri.
A ofertanților de produse și servicii de tot felul: de la masaje, la cosmetică, unsori, ceaiuri, haine și accesorii, suveniruri, excursii de tot felul, plimbări pe cămile și alte divertismente menite să facă vacanțele mai interesante. E rău? Nu e rău. Daca refuzi ferm, nu-ți bagă nimeni mâna în buzunar. Și dacă tot ești în concediu, poate că nu strică un plus de spontaneitate, chiar dacă cheltuiești un bănuț în plus.
Povești la o Shisha
Într-una din seri, văzând că după cină i se aduce cuiva la masa o narghilea, am decis să încerc și eu treaba asta de fumat. M-am dus la patronul unui butic din incinta complexului hotelier, de la care cumpărasem anterior ceva. “A, shisha”, a spus el cu un zâmbet larg și binevoitor. “O poți fuma aici, la o ceașcă de ceai”. Zis și făcut.
Ceaiul a fost delicios, shisha nu chiar un fumat pe gustul meu. Însă între doua fumuri și bulbuceli de apă care fac farmecul acestei ocupații nocive, Zacharias mi-a povestit destule despre familia și business-ul lui, care mergea șchiopătat. Încă un copil, cheltuieli mari, vânzări mai deloc.
Pentru a supraviețui material în perioada de Covid acerb, familia a renunțat la multe, soția la mai toate bijuteriile ei. Însă Zacharias era calm și încrezător, mai ales într-un lucru. Că Acela de Sus, Dumnezeu sau Alah, “îi va ajuta pe oameni să treacă și peste asta”.
Liniștea lui, odată cu aburul de shisha, m-au făcut să cumpăr o vază superbă și zveltă, pentru o singură floare. De pe ea, Sfinxul și piramidele îmi trăgeau cu ochiul, iertându-mă că nu le-am vizitat. Vaza am cumpărat-o cam la un sfert de preț. În ziua aceea, Zacharias nu vânduse de niciun euro, de nicio liră egipteană, cum e banul lor.
Te iubesc în germană
L-am cunoscut și pe Antonio, patron al unui magazin de suveniruri din oraș. Pe mâna lui trona un tatuaj în forma de cruce. Mi-a explicat că el e creștin, iar credința și-a întipărit-o și pe mâna stângă.
“Vreau să îmi traduci ceva în limba germană”, m-a ademenit el pe o canapea din marele magazin cu de toate. Iar traducerea a durat ceva. Tânărul dorea să știe tot felul de formule de adresare și fraze, pe care să le folosească în dialogul cu turiștii germani. Avea un caiet, și le nota în scriere arabă, după cum i le traduceam.
La un moment dat, în timpul lecției de limba germană, au intrat în magazin doi turiști. M-a surprins cât de cursiv și elocvent vorbea Antonio rusa, sau ucraineana, căci nu le pot deosebi.
Porsche Soup în chip de borș
De fapt, rusa era a doua limbă pe care personalul hotelier sau din echipa de divertisment o folosea la King Tut Hotel. Pe lângă engleză și germană, o vorbeau recepționerii, o parte din chelneri și, mai ales, animatorii de fiecare seară.
Imnul Rusiei l-am auzit în seara de 10 mai, juvenilul reprezentant al Rusiei a câștigat la voturi un concurs de Best Mister, organizat pe scena de distracții din complexul hotelier. Nu l-am aplaudat, contracandidații lui din Bulgaria, Cehia și Slovacia fuseseră mai buni. Însă am fost, evident, în minoritate. Poate că, în subconștient, mi s-a activat și un resentiment de război.
Însă nu doar la nivel comunicațional am fost învinsă de deficitul meu de slavism. La masa de prânz, o invariabilă oferta de ciorbă a fost borșul rusesc. Gustos, acrișor, însă parcă prea des. Pe mica etichetă ce indica numele felului de mâncare expus, scria “Porsche Soup”. Știind că arabii asimilează oarecum consoanele B și P, era clar că supa cu pricina era un borș “de marcă“. Oare chiar era?
