Rimelari, de Serban Foarta la Cartea Romaneasca

de     HotNews.ro
Joi, 22 decembrie 2005, 0:00


La Editura Cartea Romaneasca a aparut zilele acestea cel mai nou volum de poezie semnat Serban Foarta: Rimelari. Volumul contine saptezeci de poezii, aparute pe parcursul unui an de zile in saptaminalul Dilema Veche, si este insotit de un CD audio continind versurile in lectura poetului.

Acesta este cel de-al saselea volum aparut in colectia de poezie a Cartii Romanesti de la preluarea de catre Polirom.
„Succesiunea textelor, in carte, este una de ordin cronologic, in principiu, – nu fara citeva, destule, derogari de la o regula la fel de arbitrara ca si cea alfabetica, sa zicem. Cit despre ingustimea strofei („a stofii", va fi spus Arghezi,-n Hore), ea este, aici, urmarea (liber consimtita) a calupului coloanei de gazeta (teapan ca a lupului cerbice).

– „Patul lui Procust" nu-i atit o proba de masochism, cit una de ingeniozitate." (Serban Foarta)

INTERVIU:
Care este povestea Rimelarilor? Le scriati avind in gind publicul revistei Dilema Veche? Le­ati scris ca pentru o revista care se ocupa cu dilemele tranzitiei?
De ce o spuneti la trecut? Scriu in continuare „rimelari" pentru Dilema Veche; inclusiv, deci, pentru un public ce e, in primul rind, al ei. Pe care, insa, nu­l cunosc prea bine (dupa cum nu cunosc cu mult mai bine nici, ma scuzati, „dilemele tranzitiei").

Problema nu e una de feedback propriu­zis (ecourile nu­mi lipsesc, pe Internet sau prin viu grai), dar, ca la teatru,­n intunericul din sala, una ce tine de imprevizibil. Sint sceptic in privinta, indeobste, a propriei mele receptari. Versificatia ii cam oboseste pe cetatenii onorabili.

Oricit de „pe­ntelesul" acestora ai fi, ramine loc de (agreabile/dezagreabile) surprize; nu are noima sa le faci concesii, pentru ca nu exista nici o garantie ca, tu facindu­te mai prost, ei sa se faca mai destepti. Artistii par, adesea, elitisti numai prin contrast cu beotienii.

In rest, avem un „public minunat", caruia „marile doamne ale scenei" si telestelele mai noi i se adreseaza, din pur cabotinism, cu formula de „Maria sa"!

Cum ar suna un sonet care sa contina cele mai faine versuri din literatura romana?
Un sonet numara 14 versuri. Versul, de regula, e endecasilab. Primele doua strofe sint catrene, ultimele doua sint tertine. Pentru catrene e nevoie de cite doua rime luate de patru ori. In cazul tertinelor, rimarea nu e atit de stricta, dar, barem, doua cite doua versuri tot trebuie sa se ingine.

Si mai dificila e problema celor „mai faine versuri" romanesti: de la 14 din acelasi autor la 14 din 14 autori romani (ce va sa zica homoglosici) diferiti, care se cade sa rimeze in chipul prezentat mai sus, nu numai sonor, ci si semantic...

Va las pe dumneavoastra sa rezolvati problema! – Cit despre mine, intr­o holorima, i­am combinat pe cei trei „B" cu Macedonski, obtinind colajul urmator: „Scris, riul trece­n mai­albastru,/ cu vintul. (Unde­i, ca un nimb,/ cuvintul undei?) – Ca un nimb/ scris, riul trece­n mai alb astru.// Decor de doliu, funerar?/ Sorgintea ride cristalina./ Sorgintea ride. Crist alina/ de cor de doliu, funerar."

Dupa 15 ani de la Revolutie, s­a schimbat si in Romania regimul diurn/ nocturn al presei?
Regimul politic nu influenteaza, doar el, „dublul regim (diurn/nocturn) al presei". Depinde, adesea, de psihologia sau, mai curind, de caracterul fiecarui gazetar in parte ca presa sa se instaleze si subziste in crepuscular, nocturn, lunatic, fantasmagoric sau elucubrant. Provenienta termenului ultim e verbul latinesc elucubrare, care inseamna „a lucra tirziu in noapte" (cind e lesne sa...

elucubrezi), la, bineinteles, lumina lampii, – fie catonice (cu flama de opait), fie catodice (ca OTV­ul).

Cum ati reusit sa fiti in perioada comunista liber­ profesionist? Ce a presupus acest statut?
A presupus o relativa saracie; a presupus placerea suverana de­a fi, din vreme­n vreme, mina sparta, caci nu aveai ce tezauriza; a presupus un ajutor din partea parintilor (tata si socru); a presupus un onorariu (modic) din partea unor publicatii literare (nu­i vorba de „Dialog" sau „Echinox"), ca si a unor edituri; a presupus o marginalizare, mai mult sau mai putin dorita; a presupus ratarea

unei burse, a unei burse Herder, in Austria; a presupus, pe linga resemnare, luxul nesemnarii vreunei condici; a presupus pretextul refuzului intrarii in PCR, in august ’68, cind multi confrati bateau la portile­i intredeschise; a presupus punerea intre paranteze a oricarui voiaj à l’étranger (cu o exceptie, in septembrie ’80, intr­o Polonie socialista de dupa...

coarda care face Gdaaaaansk!); a presupus mult mai putin efort retoric decit acesta, de acum; a presupus increderea deplina a unei sotii fara egal.

Literatura se face din link­uri, e un hipertext pe care il continua infinit scriitorii? Sau literatura se compune din piese de puzzle?
Pe cit de generoasa­i intrebarea, tot pe atita e de dificila. Din politete, ma grabesc sa va raspund.

Stiti cum e interviul: unul intreaba, celalalt se afla in treaba, dind raspunsuri! Raspunsul meu ar fi acesta: mai curind, stiinta, inclusiv filosofia (de scoala oarecum mai veche), constituie un hipertext, constind din link­uri, din verigi ce se „imbuca" plauzibil, una cu alta, ba chiar logic (sau, cel putin, aparent logic), intr­un interminabil sarpe (de ordin neisadorian!).

Cit despre operele insesi, de arta sau literatura, fara ca ele sa aduca a monade, monade neferestruite, avindu­si, fiecare, propria si stricta Inselhaftigkeit, adica „insularitatea" (sau... „izolaritatea") sa, nu par a fi nici simple piese, (re)asamblabile, de puzzle. Caci acest joc implica existenta unei secrete, dar, cu timpul, recognoscibile configuratii, a unei, in sfirsit, figuri. A cui ar fi figura asta? A marelui mozaicar, sau, daca vreti, programator?...

Cit despre prima ipoteza, ajungem tot la un Principiu unic si extratemporal, pe care, ca si­n primul caz, nu am putea sa­l (re)cunoastem decit intr­un tirziu, – in „tirziu si inalt", vorba poetului domnitei Huss, cind arta & literatura vor fi si trecut, ca lumea insasi! Pina atunci, sint doua hipertexte (cu link­urile de rigoare) in Europa sublunara, ce tin fie de vechea greco­latinitate, fie de

iudeo­crestinism: poemele homerice si Biblia. (Sa mai adaug, intr­o paranteza, ca Ulysses se linkuie ssic!t cu Odiseea, in timp ce e de­a binelea „monadic" fata de A la recherche du Temps perdu sau fata de romanele lui Kafka, – opere sincrone intre ele, nu, insa, si contemporane!)

Va simtiti ca un renascentist damnat intr­o lume a vitezei? Sau ca un vitezoman intr­o lume generalizat renascentista?
Nu vad (va rog sa ma scuzati!) deosebirea intre „viteza" si „renascentism"... Viteza,­ in rest, e o chestiune relativa (si, in extremis, vana, ca si timpul). Mult mai definitoriu ar fi, insa, pentru Renastere, un dinamism indenegabil (si, uneori, o impacienta de „oameni noi", uomini nuovi). Iar daca Leonardo e, indeobste, dilatoriu, Michelangelo sau Rafael sint, daca vreti, „vitezomani".

Tot in Renastere, in cea franceza, un sonetist fu gata sa citeasca Iliada „in trei zile"... S.a.m.d.
Exista vreo carte pe care n­-ar trebui s­-o citeasca nimeni?















123 vizualizari


Abonare la comentarii cu RSS

ESRI

Top 5 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version
Miercuri