În "Trilogia valorilor", Lucian Blaga, analizând "spiritul inconștient" al civilizațiilor, vede Europa mânată în raportarea sa la universul valorilor de o dinamică a devenirii, aceasta fiind "stilistica" ce ar caracteriza, inconștient, Occidentul modern, spre deosebire de antichitatea greacă, care vedea lumea total diferit, adică statică.
În februarie 2022, când lumea aștepta cu înfrigurare deciziile lui Vladimir Putin privind Ucraina, după avalanșa de amenințări cu declanșarea unui război (doar că ordinul fatidic nu fusese dat încă), Yuval Noah Harari publica în The Economist un eseu care debuta cu următoarea frază:
În centrul crizei din Ucraina se află o întrebare fundamentală despre natura istoriei și natura umanității: este posibilă schimbarea? Pot oamenii să-și schimbe felul în care se comportă sau istoria se repetă la nesfârșit, cu oamenii condamnați pentru totdeauna să reacționeze la tragediile trecute fără a putea schimba nimic în afară de decor?
"Sfârșitul istoriei..." ne oferă imaginea unui Francis Fukuyama dominat de "spiritul inconștient" al dinamicii sociale, potrivit căreia există un sens al devenirii istoriei caracterizat printr-un progres implacabil care, în ciuda obstacolelor de parcurs, va aduce lumea într-un anumit punct, către acel "sfârșit al istoriei" în care ideile liberale necontaminate vor triumfa.
Trebuie să triumfe, o spune și Yuval Noah Harari, pentru că nu există alternativă, nu mai putem repeta istoria ciclic, pentru că pur și simplu am ajuns într-un punct al devenirii din care regresul ar implica un pericol existențial la adresa omenirii.
În mod ciudat, cu markerul roșu pe hartă, însuși premierul israelian Benjamin Nethanyahu a abordat chestiunea efectului Acordurilor Abraham în aceeași stilistică a evoluției, în care rolul Israelului ar fi acela de punte între Europa (Occident) și Asia (civilizația indică), peste un Orient Mijlociu al autoritarismelor de tot felul, amenințat concomitent de tendințele neo-imperiale ruse, persane sau chineze.
Pornită pe urmele "expediției celor zece mii", descrisă de Xenofon, ca participant direct, în "Anabasis", Sabina Fati devine martorul nostru că regiunea traversată de vârful markerului lui Netanyahu este și astăzi scena unui ghem de conflicte la fel de dificil de deslușit ca și nodul gordian - experiență descrisă în detaliu în "Călătorie pe urmele conflictelor de lângă noi"[3].
La Mosul, Sabina Fati are o conversație cu profesorul universitar Amed Al-Bajari, la care era prezentă și soția sa. La un moment dat, în conversație intervine soția universitarului cu o replică neașteptată: Când îl întreb pe profesor dacă destinul Mosulului ar fi fost mai bun sub Turcia, fiindcă orașul a fost revendicat după Primul Război Mondial de turci, ea îmi răspunde prompt: "Turcia este o altă față a Daesh[4]!"
Discursul recent al lui Benjamin Nethaniahu de la ONU nu a fost bine văzut de o parte a actorilor din Orientul Mijlociu, acuzația fiind aceea de "naționalism exacerbat" care ar contrasta cu ideile generoase clamate prin Declarația Acordurilor Abraham. Dar naționalismul este stimulat peste tot în regiune: Siria, Kurdistanul irakian, Arabia Saudită, Teritoriile Palestiniene, ca să nu mai vorbim de combinația naționalism-imperialism care stă ideologic la baza programului politic al lui Recep Tayyip Erdogăn.
Cazul uciderii jurnalistului Jamal Khashoggi în urmă cu cinci ani (2 octombrie 2018), într-un sediu diplomatic al Arabiei Saudite din Istanbul, este pilduitor pentru ghemul de interese și conflicte din regiune. O scurtă oprire asupra evenimentelor de atunci aruncă o lumină interesantă asupra regimurilor politice din Turcia și Arabia Saudită, plasându-ne într-o poziție perfectă de analiză asupra tendințelor de astăzi: reforma judiciară dorită de guvernul Netanyahu, reluarea relațiilor diplomatice dintre Iran și Arabia Saudită (cu implicarea Chinei), întărirea relațiilor Turciei cu Israelul, ofensiva militară a Azerbaidjanului și autodesființarea republicii autonome separatiste armene din Nagorno Karabah.
În capitolul "Crimă pe Bosfor" [cu subtitlul "Turcia și Arabia Saudită 2015 - 2019"], din "Valul Negru"[5], cartea foarte apreciată a jurnalistei libaneze Kim Ghattas, este descris pe larg contextul în care jurnalistul saudit Jamal Khashoggi a ajuns să-i irite pe liderii regatului saudit, până când Saud Al-Qahtani, consilierul prințului moștenitor Muhammad ibn Salmān [cunoscut în Occident ca Mohammed bin Salman sau "MbS"] a trimis o echipă de "lichidatori" în Turcia, să pună în aplicare planul de rezolvare a problemei.
La începutul verii anului 2017, Jamal Khashoggi a decis să-și părăsească orașul, Jeddah, unde nu mai putea publica nimic, și să se mute la Washington. În august 2017, Khashoggi a primit permisiunea să publice din nou în Arabia Saudită și a reînceput să scrie editorial, dar totul a durat doar o lună. La început s-a resemnat, apoi, brusc, s-a decis să treacă peste prudență și a publicat, în septembrie 2017, un editorial în The Washington Post, în care acuza tendința Arabiei Saudite de a se transforma într-un stat polițienesc.
A urmat luna noiembrie 2017, când MbS a început să acționeze în forță, pentru a înlătura orice pretendent la tron sau concurență, prin arestarea și reținerea la hotelul Ritz Carlton din Riad (devenit închisoare de lux) a câtorva sute de prinți, foști demnitari guvernamentali sau oameni de afaceri, sub acuzația de corupție. De asemenea, a șocat scena în care premierul libanez Saad Hariri a fost invitat la Riad, unde a fost reținut și forțat să scrie demisia guvernului[6] său în fața camerelor de luat vederi. Viziunea și avertismentele lui Jamal Khashoggi au fost confirmate.
În ce privește viața personală a jurnalistului saudit, acesta a ales calea divorțului, în parte pentru a-și proteja familia, în condițiile în care devenise indezirabil acasă, pentru ca în mai 2018 să o cunoască pe Hatice Cengiz și între ei să apară o poveste de dragoste și dorința de a se căsători. Decizia de a se recăsători l-a adus în situația de a avea nevoie de anumite documente ce ar fi trebuit emise de consulatul saudit din Istanbul. În ziua fatidică de 2 octombrie 2018, Jamal Khashoggi a intrat pe poarta consulatului, iar afară a rămas să-l aștepte tânăra sa pereche, Hatice, care nu avea să-l mai vadă vreodată.
Filmul asasinării este redat de Aljazeera, care citează un raport al serviciilor secrete americane și o concluzie: Din 2017, Prințul moștenitor [MbS, n.m.] deține controlul absolut asupra organizațiilor de securitate și informații ale Regatului, ceea ce face foarte puțin probabil ca oficialii saudiți să fi efectuat o operațiune de această natură fără autorizația Prințului moștenitor.
Kim Ghattas întărește concluzia și îl indică pe consilierul prințului moștenitor, Saud Al-Qahtani, ca fiind executantul ordinului de ucidere a jurnalistului saudit, eveniment care se înscrie în același șir de acțiuni demonstrative ca și arestările de la Ritz Carlton sau reținerea lui Saad Hariri, menite să le arate tuturor, acasă și în regiune, că: A trickster boy has come to town, who will show you how it works!
Kim Ghattas relevă încă un aspect: serviciile de securitate ale Turciei au controlat informativ întreaga acțiune, consulatul saudit dovedindu-se plin de aparatură de supraveghere, și i-ar fi putut salva viața lui Khashoggi dar, evident, nu au făcut-o. Și nu au făcut-o pentru că miza jocului politic al Ankarei este cu totul alta.
S-a așteptat ca cineva să se sesizeze și a făcut-o Hatice Cengiz, care, îngrijorată după câteva ore de așteptare, l-a sunat pe Yasin Aktay, prim consilier al lui Recep Tayyip Erdogăn, așa cum fusese instruită de Jamal Khashoggi înainte de a intra în consulat. Apoi, Ankara a început să dea publicității, pas cu pas, filmul uciderii jurnalistului saudit și să arate spre MbS, ca fiind responsabil de asasinat.
ERDOGĂN SĂRBĂTOREȘTE VICTORIA DIN CAUCAZ CU MESAJE ANTI-EUROPENE
Luni, 25 septembrie ac., agențiile de știri anunță că președintele turc Recep Tayyip Erdogăn s-a întâlnit cu președintele azer Ilham Aliyev în enclava autonomă Nahicevan, prilej cu care liderul de la Ankara a declarat: Este un motiv de mândrie pentru Turcia de a vedea operațiunile antiteroriste ale Azerbaidjanului îndeplinite cu succes într-un timp scurt și cu respectarea drepturilor civililor. Cu această victorie, noi ferestre de oportunitate se deschid pentru o normalizare generală în regiune.[7]
Erdogăn și Aliyev au sărbătorit și în 2020 succesul operațiunilor militare azere de patruzeci de zile din Nagorno Karabah, bine susținute de Turcia (și de Israel) cu livrări de tehnică militară de ultimă generație și intelligence.
Anul trecut, Ilham Aliyev a făcut mai multe referiri la intențiile statului azer de a rezolva definitiv problema enclavei Nagorno Karabah, pentru a repune în drepturi suveranitatea statului asupra întregului teritoriu și, mai mult decât atât, a subliniat că obiectivul său este să rezolve și "nedreptatea istorică" făcută de sovietici atunci când au înglobat teritoriul dintre Azerbaidjan și Nahicevan în fosta RSS Armeană.
Abia reîntors în țară, cu primul prilej care s-a ivit – iar acesta a fost atentatul sinucigaș revendicat de PKK, de duminică, 1 octombrie ac., ce a vizat sediul Departamentul de Securitate din Ministerul de Interne de la Ankara -, Erdogăn și-a vărsat supărarea pe Bruxelles, arătând cu degetul spre o decizie a CEDO (instituție a Consiliului Europei, nu a UE!) ce a condamnat Turcia pentru încălcarea drepturilor omului în cazul unui cetățean turc acuzat de legături cu Fethullah Gülen, imamul refugiat în Statele Unite:
Dacă UE intenționează să pună capăt procesului de aderare, care există doar pe hârtie, atunci aceasta va fi decizia lor. Decizia CEDO este ultima picătură care a umplut paharul. Membrii organizației teroriste și partizanii lor care sunt încurajați de această decizie să nu-și facă speranțe în zadar! Această decizie nu le va da nicio ușurare sceleraților membri ai FETO. Turcia nu va face niciun pas înapoi în lupta sa împotriva acestei bande de trădători, nu va permite nicio întoarcere în trecut! [8]
Este evident că Erdogăn folosește retorica antieuropeană cu un scop, în contextul în care vede în victoria Azerbaidjanului o confirmare a obiectivelor sale politice în Caucaz; nu ar fi deloc surprinzător ca în anii ce vor urma presiunea asupra Armeniei să se intensifice, până în punctul în care să cedeze – prin negocieri diplomatice combinate cu amenințarea cu utilizarea forței armate – un culoar pe teritoriul său care să unească Nahicevan (care are graniță cu Turcia) cu Azerbaidjanul, oferind Ankarei culoarul terestru spre Marea Caspică pe care și-l dorește.
Recep Tayyip Erdogăn rămâne fidel proiectului neo-imperialist otoman, care are un oarecare succes în Caucaz – sau cel puțin așa crede Ankara -, succes ce ar trebui să se repete în viitor și către sud și est, în teritoriile din Siria și Irak pe care Turcia le-a revendicat și în timpul și după încheierea Primului Război Mondial ori poate chiar mai departe, către Ierusalim, Cipru și chiar și în nordul Africii (cel puțin în Libia).
Expansiunea către Marea Caspică are ca preț pentru Turcia decuplarea de Occident, un preț pe care Erdogăn crede că merită să-l plătească, mai ales când vine vorba de europeni. Cât privește expansiunea către sud sau alianța regimului de la Ankara cu Frații Musulmani, aici lucrurile sunt ceva mai complicate, pentru că reacția anticipată a Iranului, Arabiei Saudite, Egiptului și chiar a Israelului necesită o analiză atentă și bine ponderată, date fiind riscurile majore ce se ridică, după cum s-a văzut deja din atacul de duminica trecută.
Victoria azeră, care a avut ca rezultat autodizolvarea republicii autodeclarate din Nagorno Karabah, a generat o uriașă problemă umanitară, pentru că peste 100 de mii de etnici armeni și-au căutat adăpost pe teritoriul Armeniei[9], de teamă că va urma o epurare etnică, după modelul Turciei (experiența istorică a genocidului armean din Turcia este încă vie în memoria colectivă a armenilor). Întâlnirea liderilor victorioși din Nahicevan i-a îngrijorat o dată în plus, nu neapărat prin ceea ce a fost declarat public, cât prin ceea ce nu s-a spus, dar se poate bănui.
Am asistat recent la o dezbatere organizată de Atlantic Council pe tema Nagorno Karabah și mărturisesc că, deși participanții au cultura dialogului, în spatele discursului lor se puteau identifica cu ușurință pozițiile ireconciliabile ale armenilor (Nerses Kopalyan și Sheila Paylan), respectiv ale azerilor (Esmira Jafarova), care vor continua să alimenteze conflictul dintre părți, cu puține șanse să se rezolve, la intersecția a trei axe imperialiste, dintre care două revizioniste (Rusia și Turcia) și o a treia care internaționalizează militantismul islamic (Iran). -
