Tare mă tem că despre Eva (Povestea unui secol), filmul din anul 2010 al regizorului Adrian Popovici, s-a scris mai puțin cu intenția de a evidenția plusurile sau eventualele minusuri ale unui produs artistic, cât mai degrabă cu dorința de a aduce cât mai multe detalii despre scandalul vizând drepturile de ecranizare și statutul juridic tenebros al scenariului scris de Radu-Aneste Petrescu, Adrian Popovici și Steve Attridge.
Filmul pornește de la un roman de Radu Tudoran. Publicat înițial în 1947 sub titlul Întoarcerea fiului risipitor, republicat mai apoi cu titlul ușor schimbat Fiul risipitor. Moștenitoarele scriitorului, adică ale drepturilor de autor (Diana Turconi-Bubenek, Daniela Coroiu și Cristina Coroiu), au acuzat Casa producătoare (ARTIS FILM ROMÂNIA) că ar fi trecut la scenarizare și ecranizare fără a fi deținut toate drepturile legale și le-au reproșat scenariștilor și regizorului că ar fi atentat grav la calitatea scrierii lui Radu Tudoran. Că au anulat farmecul, inefabilul personajelor și că ar fi mizat excesiv pe comercial, pe telenovelistic, chiar pe vulgar. Adrian Popovici, care a fost în cazul de față un fel de Sergiu Nicolaescu (și regizor, și co-scenarist, și co-producător, și co-autor al muzicii), a produs tot felul de justificări dintre care cea mai importantă a fost aceea că în Eva ar fi rămas foarte puțin din Fiul risipitor. Personajul principal nu mai este Tudor, americanul cu nenumărate legături cu serviciile secrete americane, ci Eva. Care se îndrăgostește de acesta, fuge de acasă pentru el când nu avea decât 16 ani, care îi acceptă și iubirea, și enigmele plecărilor și ale revenirilor bizare, însă regizate de bărbat mereu altfel, care se căsătorește și apoi divorțează de baronul foarte bogat și neverosimil de generos Oswald von Seele și care, după o ultimă despărțire de Tudor, petrecută pe un peron de gară, în vreme de război și în timpul unui bombardament își rememorează povestea.
În 2008 producția a fost suspendată din dispoziție judecătorească, obținându-se astfel un mic răgaz folosit în vederea modificării unor părți ale scenariului . Așa (pare-se că și din motive financiare) a căzut rolul ce ar fi urmat să fie jucat de Vanessa Redgraeve. Premiera a avut totuși loc în anul 2010, primirea criticii nu a fost prea favorabilă, din contră, au apărut și cronici de-a dreptul violente (cea mai des citată fiind aceea a lui Andrei Gorzo care atunci încă mai scria la Dilema veche) acțiunile în justiție au continuat și ele, iar verdictul final nu a fost deloc favorabil producătorilor.
Ce i se poate reproșa filmului? În primul rând, tratarea epidermică a subiectului. Nimic nu se aprofundează, nimic nu se detaliază, nu există în film ceea ce s-ar numi alternanța dintre noduri și catalize. Totul e prezentat egal, monoton de-a dreptul, într-un ambalaj vădit comercial. Vădit și voit astfel. Și povestea de iubire dintre Tudor și Eva (actorul Vincent Regan ales pentru interpretarea rolului mi s-a părut nițeluș cam bătrâior în vreme ce interpreta Evei, Amy Beth Hayes mi-a dat impresia de a fi doar tânără, frumușică și decorativă), și prezența în distribuție a doi actori de seamă – Michael Ironside (Alfonse) și Patrick Bergin (Oswald) care nu fac chiar cele mai bune roluri de pe fișa lor de creație- și aglomerarea de interioare fabuloase, cai și mașini de lux (decorul e semnat de Cristian Niculescu), și vorbitul eminamente în engleză, deși acțiunea se petrece aproape în totalitate la București iar în film au apariții episodice, cam nerelevante, Maia Morgenstern, Andrei Finți, Claudiu Bleonț și Vlad Rădescu, situație ce m-a dus cu gândul la celebra zicere Noi dăm caii la modă pe vremea Dacilor și a Columnei sunt subsumate dorinței de a rupe gura târgului. Bref, lucrul cu actorii a fost de formă. La botul calului. Nimic, nici o evoluție nu se impune. Unele chiar cad în ridicol. Ca, de pildă, aceea din scena isteriei lui Betty (Emily Hamilton). După care urmează aceea a minciunii în care Maia Morgenstern evoluează de parcă ar juca în Casa Bernardei Alba. Se trage evident de timp, se supra-dilatează plimbările, discuțiile, confesiunile, se călărește mult și prost, regizorul având pesemne nostalgiile marilor producții Eastmancolor. Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro
