E foarte posibil să fie astfel și pe fond, dar nu la asta mă refer aici. Neconstituționalitatea modificărilor la Codul Fiscal stă în instrumentul prin care au fost adoptate: o Ordonanță de Urgență. De bine de rău, legea noastră fundamentală impune condiționări și interdicții în adoptarea unui OUG. Actul publicat în seara aceasta nu respectă condițiile și trece peste limitele impuse de Constituție.
1. Ordonanțele de Urgență pot fi adoptate dacă sunt îndeplinite, cumulativ, trei condiții: a) existența unei situații extraordinare, b) a cărei reglementare să nu poată fi amânată și c) urgența reglementării fiind motivată în textul actului. Mai departe, Curtea Constituțională a interpretat această triadă stabilind că situația trebuie să aibă un grad mare de abatere de la comun și că această stare de fapt trebuie să constrângă guvernul să acționeze pentru înlăturarea unei consecințe negative, care trebuie explicată în textul actului. De asemenea, în mod repetat, judecătorii au spus că urgența trebuie să aibă un caracter obiectiv, deci nu se încadrează în condiționarea cerută de textul legii fundamentale aprecieri de natură subiectivă, asupra oportunității, necesității, utilității etc. prevederilor adoptate (Deciziile Curții Constituționale nr 255/2005, 268/2006, 421/2007).
Ordonanța de Urgență adoptată astăzi ratează categoric cerința asta cumulativă. Sigur, actul conține o expunere de motive pe care n-o reproduc aici, e destul de voluminoasă. Dar asta n-o ajută, voluminoasă sau nu, lipsesc de acolo toate cele trei condiții. Nu aflăm care e situația extraordinară, care e starea de fapt, abătută semnificativ de la situația obișnuită, care să constrângă guvernul să acționeze. Nu aflăm de ce reglementările astea nu pot fi amânate. Nu aflăm motivele pentru urgența reglementării.
De fapt, guvernul reușește în mod aproape comic să se saboteze singur, cu primul lucru pe care-l pune în motivare: „Promovarea acestui act este determinată, în principal, de necesitatea – implementării măsurilor din domeniul fiscal cuprinse în Programul de guvernare (…)”. Cum spuneam, aprecieri de natură subiectivă, de oportunitate, sunt excluse explicit de CCR dintre cele care ar putea motiva o Ordonanță de Urgență. Dincolo de asta, dacă e necesar(!) ca programul de guvernare să fie adoptat în regim de excepție, prin OUG-uri emise de guvern, atunci ce rămâne în general de făcut legiuitorului primar, parlamentul? Să comenteze de pe margine? Mai mult, existența în sine a programului de guvernare nu poate fi considerată o urgență – din nou, ar fi ceva foarte comic. Iar dacă programul doar răspunde unei urgențe (care nu apare explicată nici acolo, nici în OUG) nu putem evita constatarea imediată că el există de vreo șase luni de zile; de fapt, preluând măsurile în domeniul fiscal din programul adoptat în ianuarie, de aproape un an de zile, două sesiuni parlamentare. Cum poți pretinde că reglementarea nu poate fi amânată, admițând în același timp că a fost amânată luni de zile?
2. Ordonanțele de Urgență nu pot afecta regimul instituțiilor fundamentale ale statului. În jurisprudența Curții Constituționale, „afectarea” din textul constituției e echivalată cu lezarea, vătămarea, prejudicierea etc. Cu antrenearea unei consecințe negative. OUG-ul publicat astăzi afectează o instituție fundamentală a statului, mă refer la autoritățile publice locale, prevăzute de capitolul III, secțiunea a 2-a din legea fundamentală. Dacă nu ați urmărit dezbaterea recentă, autoritățile locale beneficiază conform legii de o cotă defalcată din încasările din impozitul pe venit. Or, OUG-ul publicat astăzi reduce nivelul acestui impozit de la 16 la 10%, deci automat și cota parte virată conform legii autorităților locale. Dacă reducerea veniturilor nu reprezintă o prejudiciere, atunci chiar nu știu ce altceva ar putea să reprezinte așa ceva.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
