Marea întrebare din acest text este cât de publică e biblioteca publică. Teza mea e că nici în comunism, nici în post-comunism biblioteca publică n-a reușit să-și dezvolte o conștiință a misiunii ei în calitate de loc și/sau spațiu public; folosesc cuvântul în sensul lui Habermas, ca “sferă între societatea civilă (în elementul ei privat și economic, n.m.) și stat” a cărei funcție e “raționalizarea autorității publice sub influența instituționalizată a discuțiilor informate și consensului motivat” (Habermas 1991, Introduction) sau, și mai clar, ca arenă (establishment-ul drepturilor civice, libertatea de asociere, presa liberă etc) unde oamenii în mod voluntar vin împreună și participă ca egali în dezbaterile publice; dubla ei calitate e de a fi deschisă tuturor și voluntară și, evident, de a fi independentă simultan de sistemele politic și economic (Finlayson 2005, p.10).
Sub comunism, biblioteca s-a axat în interior mai curând pe rolul ei tradițional de sortare și conservare (cultural gatekeeper) și a funcționat în exterior în special ca centru de împrumut. Asta a făcut din ea o instituție care se adresa mai curând publicului de școală decât publicului în genere. Evident, cartea și ziarul erau accesibile tuturor celor care puteau achita o taxă de înscriere, dar focalizarea ei pe publicul de școală era clară mai ales din faptul că întreaga populație era ideologic activă. Activă în educație, producție etc. Publicul în formare și activ în educație era masiv școlar. Prioritatea bibliotecii publice era, cum altfel, publicul școlar. Fără îndoială, biblioteca era deschisă oricui care căuta o carte sau un ziar, dar focalizarea ei mai curând pe literatură, curricula școlară și/sau în genere traduceri (cartea netradusă era aproape absentă din bibliotecile publice, iar cartea tehnică, redusă la colecții ca Idei Contemporane și traduceri disparate, oricum incomplete în depozitele lor) mi se pare ca susține ușor această observație. Și ca să vedeți că e așa, e suficient să vă uitați la bibliotecile din cadrul școlilor, care erau sau mici, sau goale, sau ambele, în măsura în care existau. Asta a obligat biblioteca publică, dacă mai era nevoie, să se axeze pe fondurile și colecțiile curriculare și să-și dezvolte legăturile cu școlile din apropiere. În orice caz, o idee de spațiu public, chiar și într-o formă limitată, n-a fost posibilă. Nu era posibilă oricum, pentru că spațiul public ca forum deschis, voluntar și reflexiv, articulat la limita dintre sistemul politic/economic și spațiul privat, nu reprezenta o opțiune într-o lume în care nu existau divergențe sau erori. Mai rău, biblioteca și focalizarea ei pe publicul școlar făceau parte dintr-un proiect mai larg de formare a ‘omului nou’. Or, asta anula încă odată formularea ei ca spațiu public.
N-a fost posibilă atunci, nu e nici acum. Moștenirea principală cu care biblioteca publică a intrat în post-comunism era focalizarea ei pe publicul școlar. Astăzi, biblioteca pare dominată de exact același reflex. Principalele programe se adresează publicului de școală (nu știu ca bibliotecile școlare să fie integrate într-un program susținut de dezvoltare a fondurilor interne de bibliotecă adecvate la nevoile curriculare, ceea ce leagă biblioteca publică în continuare de nevoile școlii), iar colecțiile de beletristică (o fascinație recentă i-o trezesc colecțiile din jurul ziarelor), cartea tehnică ne/tradusă par să ocupe în fondul de carte exact aceleași poziții. Și deși majoritatea bibliotecilor au fost echipate cu mese, scaune, două sau trei computere și o conexiune internet în ultimii ani, e nu știu cum să intri într-o bibliotecă publică pentru a studia. Experiența mea mi-a dovedit că poate fi un lucru neobișnuit de ambele părți. Ai impresia irepresibilă că n-ai ce căuta acolo: de la modul în care rafturile, mesele și căile de acces sunt combinate (cu o lipsă de imaginație parcă căutată, de exemplu mesele nu sunt plasate în locurile retrase ale bibliotecii, ci sunt ținute în față, în centru, eventual în ușă) și până la atitudinea bibliotecarului, totul te invită să-ți faci bagajele și să te întorci rapid de unde ai venit. Mi se pare relevant că bibliotecile publice, așa cum sunt bibliotecile bucureștene, nu includ în evaluările interne frecvența la sală. Nu întâmplător n-o încurajează și n-au niciun fel de sistem intern de monitorizare (au camere video, dar funcția lor e pur securitară, acționând mai curând în direcția opusă deschiderii ei spre un public mai variat, de exemplu prin excluderea stranger-șilor –vezi Davis 1992; Mitchell 1995); ce contează în evaluările lor e numărul de înscriși, eventual de împrumuturi și activități cultural-educative cu elevii etc (de ce ar fi interesat bibliotecarul atunci să te aibă la sală și/sau să-și gândească spațiul de lectură din bibliotecă altfel?). Ce vreau să spun deci e că biblioteca publică este azi, ca și atunci, un spatiu public restrictiv în măsura în care există.
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
