În anul 2022 au apărut, sub onoranta egidă a Editurii Academiei Române, două consistente volume de literatură dramatică. În ceva mai mult de 1300 de pagini și sub titlul comun Recviem, autorul lor, Radu F. Alexandru, le propunea celor care încă cred că “teatrul se mai și citește” o panoramare completă a scrierilor sale în domeniu. A tot ceea ce a scris din momentul debutului din anul 1974, cu Acel tărâm al nimănui, și până în 2020 (Mr. Author, Fuck you!). 22 de piese dintre care multe au ajuns să fie puse în scenă de nume importante ale regiei românești. E vorba, între alții, despre Silviu Purcărete, Mircea Cornișteanu, Cristian Hadjiculea sau Tudor Mărăscu.
Primul volum din Recviem conține 12 titluri, 12 piese scrise până la finele anului 1989. Unele dintre ele fatalmente marcate de durele rigori ale epocii. De intruziuni ale unor comandamente ideologice, de faptul că pe scenă trebuiau obligatoriu aduși eroi ai clasei muncitoare, personaje socotite a fi modele, lupta PCR în ilegalitate sau teme la ordinea zilei, precum aceea a natalității.
Dacă Radu F. Alexandru ar fi dorit să păcălească, să ne înșele, să-și cosmetizeze trecutul ar fi putut cum nu se poate mai ușor să facă uitate scrieri ca, de pildă, Iubirile tovarășei Ana Stoica (în care apar și membri de partid care luptători în Războiul civil din Spania) sau O șansă pentru fiecare. O scriere cu uteciști anchetați de un malefic angajat al Siguranței (cel mai ofertant rol, de atfel), piesă a cărei reprezentare a însemnat deschiderea a ceea ce a fost odinioară Teatrul Foarte Mic. Poate chiar și Privind în jur cu ochi fără lumină care, la data premierei, a fost inevitabil pusă în relație cu campania sau repetatele campanii în vederea sporirii natalității. O temă ce apare în subsidiar și în Omul care face minuni.
Numai că atât în titlurile deja citate cât și în Dinu, o piesă despre criza de identitate a unui personaj tânăr ca și despre eșecul personal și familial al tatălui, erou al muncii socialiste omagiat în ziua pensionării, sau în Mlaștina, al cărui personaj principal, inginerul Ducu Câmpeanu, prin zigzagul existenței, sale uimește pe toată lumea, în Saltimbancii ori în Mansarda, o abordare a raporturilor dintre generații, și în “comedia 100%” Căutătorii de aur important este criteriul etic. El apare ca atare chiar și în piesele cu comuniști. Care abordează teme precum trădarea, autenticitatea credinței într-un ideal, oportunismul ori pe aceea a solidarității între cei care aparent au servit și servesc aceeași cauză. O piesă precum Omul care face minuni, de pildă, ridică, la un moment dat, problema intrării din interes în partid (o temă actuală chiar și azi), ca și pe aceea a petelor morale ascunse de cei ce în ochii tuturor par a fi fără prihană. Modele de succes în carieră.
Mărturisesc că dintre toate cele 12 piese antologate în primul volum al Recviem-ului,toate, indiferent de temă, caracterizate printr-o autentică fluență a replicii, cea mai mare surpriză mi-a provocat-o Privind în jur cu ochi fără lumină. Nu mai țin minte dacă în urmă cu mai bine de 34 -35 de ani, atunci când am văzut- o pusă în scenă la Bulandra, îi și citisem textul. Cert e că acum, dincolo de o anume circumstanțialitate ce nu poate fi nicidecum negată, mi s-a părut mult mai puternic subliniată tema vinovăției. Adică. Cine e vinovat pentru o viață eșuată așa cum este aceea a Monicăi Vlăsceanu? Ea singură? Familia care nu i-a oferit nimic Monicăi? Destinul? Acel așa a fost să fie? Nu cumva și cei ce i-au fost, însă de fapt nu i-au fost în preajmă? Nu au oare vini și Silvia, aparent bună și săritoare prietenă, care nu rezistă remușcărilor și, în final, se autodenunță, și asistenta medicală Camelia, și doctorul Sorin Andrei? Cât de singuri suntem, de fapt, în această lume? Cum ne ajutăm semenii aflați într-un moment de cumpănă? Cum și în ce condiții decidem sau acceptăm să stopăm o viață?
Indubitabil, cel de-al doilea volum al Recviem-ului, volum care conține 10 texte, este autoritar dominat de piesa Gertrude. Capodopera lui Radu F. Alexandru. A cărei reprezentare, în meșteșugita regie a lui Silviu Purcărete, face săli pline la Teatrul Național din București. Gertrude a fost scrisă cu ceva ani în urmă, a apărut prima oară într-un volum din anul 2012, numai că, din păcate, 10 ani și mai bine, a lăsat indiferentă teatrokrația românească. Adică regizorii și directorii de Teatre. Iar când, în fine, a fost descoperită și metamorfozată în spectacol, cu interpretări actoricești cu totul remarcabile- îi amintesc aici pe Claudiu Bleonț, Marius Manole, Marius Bodochi, Lari Giorgescu, Alexandru Potocean, Paul Chiribuță. - metamorfoza ei scenică a fost ignobil ignorată de juriul de nominalizări la premiile UNITER, 2023.
Am scris de cel puțin două ori despre Gertrude. Cu ocazia apariției ei în volum și în cronica spectacolului de la Teatrul Național. Am citit-o de cel puțin patru ori. Cel mai recent, cu ocazia reeditării în volumul ce face obiectul acestei cronici. Volum ce mi-a parvenit doar în 2024. Adică post-spectacol. Mi s-a părut de fiecare dată o piesă importantă. În ea, Radu F. Alexandru supune încă o dată analizei relațiile dintre principalele personaje din Hamlet-ul lui Shakespeare. Le reconstruiește din perspectivă proprie trecutului le sondează psihologiile, le reconsideră motivațiile acțiunilor, le investighează sursa relelor ori a vulnerabilităților. Chiar le modifică destinul și le reimaginează morțile. Piesa vorbește despre răul lumii vechi simbolizate de Gertruda, bătrânul rege Hamlet, Polonius și Claudius și nu se dovedește deloc prea optimistă în privința viitorului. Lumea rămâne pe mai departe pe mâinile cuiva precum Gertrude și Claudius. Parcă ar polemiza indirect cu finalul dătător de speranțe din Regele Lear.
În Gertrude, Hamlet refuză de la bun început implicarea, Horatio vrea să fugă, Ofelia e indecisă în iubire. Oscilează între Hamlet și regulile Curții. Totul e plasat într-un entre –deux care se arată a fi cum nu se poate mai toxic. Cine supraviețuiește? Cine rezistă în Gertrude? Criminalii.
Tot într--un fel de entre-deux pare a se situa și prima piesă antologată în acest al doilea tom al Recviem-ului. Se cheamă Nimic despre Hamlet și a fost scrisă în 1995. La cinci ani de la Revoluție. Acțiunea ei se petrece în sediul unui post de radio, pesemne Radio România, unde revine, după un stagiu de 2 ani la BBC, redactoarea Oana. Ea nu se întoarce însă cu mâna goală. Celebrul Radio britanic ar fi interesat de o colaborare. Adică de o coproducție. Vestea stârnește rumoare, agitație în redacție, iar această agitație este cum nu se poate mai simptomatică pentru tot ceea ce a fost tranziția românească. Cu arivisme, cu apăsata dorința de parvenire și îmbogățire, cu suspiciuni, cu neîncrederi reciproce, cu procese de intenție, cu reminiscențe puternice ale trecutului, chiar și acolo unde ne-am fi așteptat să se instaleze fără probleme o nouă mentalitate. Indiciu clar că nu ajunge o schimbare de regim pentru schimbarea adevărată. Că libertatea însăși e cum nu se poate mai complicată.
Scrieri precum Luminița, de la capătul tunelului, La vita e bella (un vodevil modern), Viața la “Mica Publicitate” sunt radiografii ale aceleiași interminabile tranziții. Cu îmbogățiții peste noapte, cu politicieni corupți, cu inși pentru care banul înseamnă totul, cu o lume în care totul este de vânzare, iar schimbul de parteneri și adulterul mod de existență. În Domnul Sisif am avut impresia că ar exista un nimb ionescian, ceva din Cântăreața cheală. Ca și din Scaunele. Un tragism al jocului repetării propriei existențe. Ultima dorință e o comedie neagră, Mr. Author, Fuck you! conține rădăcini pirandelliene. -Citeste intregul articol si comenteaza pe contributors.ro
