Nu este surprinzator ca a obtine influenta si control asupra diferitelor ramuri ale mijloacelor de informare a devenit un obiectiv esential al jucatorilor economici puternici din Romania.

Rolul pe care il joaca uneori mediile electronice si tiparite in bataliile subterane intre diferitele grupuri politice si economice (si fara a exclude serviciile secrete) este acum subiect de dezbatere publica.

Romania nu este nici pe departe singura, atunci cand vine vorba despre rolul central jucat de media in spectacolul politicii. Acest lucru se intampla in Occident mult mai des decat se crede.

Dar puterea mijloacelor de informare este exagerata de slabiciunea institutiilor politice fundamentale, institutii care ar trebui sa fie mult mai puternice in ceea ce este o democratie tanara.

Privirile natiunii sunt rareori atintite asupra Parlamentului, locul unde, chipurile, sunt luate deciziile politice de importanta vitala. Imaginile de la televiziune infatiseaza Parlamentul ca o mare sala de asteptare, in care politicienii par deconectati de ceea ce se intampla in jurul lor.

Uneori, ei citesc ziarul, sau chiar trag un pui de somn, deseori barfesc intre ei, sau vorbesc la telefonul mobil. Daca vreunul dintre politicienii de astazi si-ar scrie memoriile cu franchete, este improbabil sa se ocupe prea mult de mari evenimente parlamentare, pentru ca astfel de ocazii au fost atat de putine la numar.

Marile partide invie cateodata si se ridica la inaltimea vocatiei lor democratice, ca atunci cand Basescu l-a infrant pe Roman, la congresul PD din 2001, sau cand Geoana i-a facut acelasi lucru lui Iliescu, in primavara acestui an. Dar in cea mai mare parte a timpului, aceste partide lasa sa se intrevada foarte putine indicii ca ar avea o viata interioara intensa.

Ele au deseori o ideologie nebuloasa si sunt cladite in jurul unei individualitati puternice si al unui grup de politicieni care isi urmeaza neconditionat liderul, pana cand acesta incepe sa isi piarda capacitatea de a furniza recompense electorale si avantajele functiilor publice.

O persoana care a trimis un mesaj unui forum de pe Internet, gazduit de un cotidian central, a facut, in 2004, observatia pertinenta ca, in asemenea partide, liderul actioneaza ca un bulibasa.

Subordonatii sai fac tot ce le sta in putinta pentru a-i intra in gratii. Nimeni nu indrazneste sa ia o initiativa, pentru a nu risca sa intre in conflict cu seful.

In conditiile unor institutii politice subperformante, cele mai urmarite produse media ajuta la formarea valorilor si gusturilor politice.

Acest fenomen se manifesta de multa vreme in democratiile din Occident. Zbigniew Brzezinski, fostul secretar de stat american, scria, in urma cu un deceniu: „Pana destul de recent, valorile - politice sau de alta natura - erau transferate de la o generatie la urmatoarea, mai intai de familie, apoi de scoala, si ulterior de Biserica, in linii mari in aceasta ordine.

Astazi, valorile sunt transmise de la o generatie la urmatoarea, mai cu seama in tarile avansate, de mijloacele de comunicare in masa, mai ales de televiziune“.

Televiziunea nu doar relateaza despre evenimente, dar si genereaza evenimente. Sefii departamentelor de stiri decid care informatii pot fi vazute si auzite, si care nu.

Nu doar politicienii se plang de existenta unei oligarhii TV care practic nu trebuie sa dea socoteala nimanui. In trecut, unii politicieni de frunte au trait cu frica de directorii de ziare.

In „miercurea neagra“ din septembrie 1992, cand valoarea lirei sterline s-a prabusit, premierul britanic de atunci, John Major, i-a telefonat nervos lui Kelvin Mackenzie, editorul ziarului londonez cu cel mai mare tiraj, pentru a afla de la el cum va fi tratata stirea in numarul din ziua urmatoare.

Raspunsul lui Mackenzie a fost necrutator: „Am galeata asta plina cu rahat si o sa ti-o desert pe cap“.

E-adevarat, nici un alt editor britanic nu s-a bucurat vreodata de o putere comparabila cu cea pe care o avea Mackenzie acum un deceniu.

E la fel de adevarat ca Marea Britanie nu a avut niciodata un alt premier atat de slab ca Major. Nu se poate spune acelasi lucru despre chiriasul de acum de la Cotroceni si este greu sa ti-l imaginezi telefonand directorilor de ziare pentru a le cere indurare.

FSN-ul a recunoscut importanta mass-media imediat ce s-a decis sa devina un jucator permanent pe scena politica.

Durata transmisiunilor TV a fost marita nu numai pentru ca telespectatorii sa poata vedea episoadele din Star Trek de care au fost privati dupa ce difuzarea serialelor a incetat, la sfarsitul anilor 1970, dar si pentru a se exercita un control politic, la o raspantie cruciala a istoriei Romaniei.

Mediile s-au transformat intr-unul dintre cele mai inversunate campuri de batalie, unde cei care doreau o ruptura completa de sistemul comunist se confruntau cu adversarii lor mult mai puternici care voiau sa mentina si sa dezvolte retelele de putere existente, in contextul in care Romania incepuse sa cunoasca o versiune a economiei de piata.

Polemicile, zvonurile si jumatatile de adevar au dominat mare parte din productia mass-media din prima jumatate a anilor 1990. Dupa aceea, insa, jurnalismul a produs cateva figuri talentate, care au ramas repere. Un numar de jurnalisti de varsta mijlocie, care aveau deja lungi cariere in profesie, s-au adaptat cu succes timpurilor noi.

Trebuie mentionat ca nu se poate spune acelasi lucru despre politicienii din perioada de dinainte de 1989.

Jurnalismul devenise in acelasi timp un magnet pentru tineri descurcareti, multi dintre ei curajosi sau nesabuiti, si, de buna seama, prea individualisti pentru a alege o cariera in politica. Guvernele se temeau de lipsa lor de disciplina. Unii proprietari au putut fi cumparati, uneori, cu stimulente financiare – dar altii nu au putut fi cumparati.

Desi nici un politician ales nu a fost asasinat, in Romania, dupa 1989, multi jurnalisti au fost batuti cu cruzime si nenumarati jurnalisti au fost amenintati in diferite moduri.

Nu mai departe decat in 2004, a fost impiedicata ajungerea unor ziare centrale la chioscuri, pentru ca publicasera informatii daunatoare care aparusera intr-un moment incomod – cum ar fi faimoasele stenograme ale sedintelor de strategie ale PSD, texte din care reiesea clar dorinta de a monopoliza puterea la toate nivelurile.

La 22 februarie 2004, 22 de asociatii care aveau legatura cu presa i-au scris comisarului UE Verheugen despre situatia in curs de deteriorare a presei insusindu-si si temerile exprimate de Emma Nicholson, raportorul Parlamentului European. (Traducere de Iosif Klein Medesan)