Spre deosebire de România, care din motive greu de înţeles a decalat alegerile prezidenţiale de cele parlamentare în 2008-2009 (ca de obicei, o fiţă în capul unor băieţi-consultanţi) generând astfel complicaţii şi cheltuieli suplimentare cu zero beneficii în calitatea guvernării, în Taiwan ele se ţin simultan sâmbăta asta. Sunt probabil cele mai importante alegeri pe glob în prima jumătate a anului deoarece au loc într-o situaţie de securitate tensionată şi, în funcţie de rezultat, pot acutiza rivalitatea geopolitică dintre cele două mari puteri globale, SUA şi Republica Populară Chineză (RPC; Rusia a pierdut demult acest statut, regresând la poziţia de Coree de Nord uriaşă, cu petrol şi gaz).
Sunt nişte alegeri absolut atipice, pentru că Republica China (numele oficial al Taiwanului), singura dintre cele două democratică şi prosperă, nu e recunoscută de restul statelor lumii care, de teama tărăboiului permanent şi ameninţărilor Partidului Comunist Chinez (PCC), perpetuează ficţiunea diplomatică “one China”. În realitate există o diferenţă de o subtilitate orientală între (1) “one China principle”, adică poziţia comuniştilor din Beijing cum că Taiwanul aparţine de RPC, cu PCC în rol conducător, şi (2) “one China policy” practicată de SUA şi alte state occidentale, care recunosc că Beijingul are linia oficială (1), dar se declară agnostice şi imparţiale faţă de validitatea acestei pretenţii, fără să vrea neapărat să clarifice situaţia. Ambiguitatea studiată a acestui status quo este ce a permis democratizarea şi dezvoltarea economică spectaculoasă a Taiwanului.
Dacă înţelegem această diferenţă între 1 şi 2, putem acum să ne amuzăm de jocul uşor pueril al diplomaţilor PCC care redactează texte manipulative şi vor să păcălească politicieni occidentali să semneze documente încorporând “one China principle”; iar ultimii se fac că nu pricep şi dau răspunsuri pe bază de “one China policy”. Presa şi comentatorii, în schimb, iau adesea ţeapă de la Partidul Comunist, confundând între ele formulările, ca şi politicienii mai neduşi la şcoală de prin Europa de Est.
Această despicare a firului în patru pare o trăznaie inutilă, dar fără ea e greu de înţeles alinierea actorilor politici la Taipei pentru alegerile din 13 ianuarie. Relaţiile cu RPC au fost totdeauna în centrul luptei politice din Taiwan, însă totul se face cu o doză de suprarealism şi dublu limbaj. Partidul Kuomintang, adversarul istoric al comuniştilor, a pierdut lupta cu ei în 1949 şi s-a refugiat în Taiwan, aducând cu el o clasă conducătoare de pe continent, limba mandarină din nord şi un model de dezvoltare capitalistă sub dictatură. Linia Kuomintang de azi e tot o ficţiune politică: anume că există o singură Chină, dar aceasta trebuie condusă de ei, nu de comunişti, iar în acest scop dialogul şi relaţiile comerciale cu RPC trebuie să continue.
O dată cu democratizarea din ultimele trei decenii, au apărut însă forţe politice noi, precum actualul Partid Progresist-Democratic (PPD) de guvernare. El adună mai multe voturi de la populaţia băştinaşă a insulei, trăitoare aici înainte de debarcarea armatei de continentali a Kuomintang. Ei formează şi azi majoritatea, vorbesc altă limbă decât mandarina de Beijing şi au o cultură diferită. Această parte din societate şi partidul care o reprezintă nu se simte prea legată de China continentală, mai ales având în vedere regimul politic repulsiv de acolo, deci nu vede de ce ar recita ficţiunea “one China”. Atâta doar că o declarare deschisă a independenţei poate provoca invazia imensei armate comuniste, deci PPD, partidul actualei preşedinte Tsai, merge pe linia ingenioasă “suntem deja independenţi de facto şi oricum o ducem mai bine decât ei, deci n-are rost să declarăm oficial ceva ce deja există, doar ca să agităm apele”.
În alegerile din 13 ianuarie regimul lui Xi Jinping ar prefera, evident, o victorie e Kuomintang, deci ameninţă voalat cu represalii neprecizate dacă va câştiga reprezentantul PPD, actualul vicepreşedinte al ţării, pe care îl consideră “separatist”. In falia istorică dintre cele două partide au apărut şi actori politici mai noi, precum Partidul Poporului (PP) condus de un chirurg şi fost primar al Taipeiului. Aceştia se prezintă, cu un clişeu cam uzat pe care îl ştim şi noi, drept “a treia cale”. Nu neapărat cu China comunistă, dar totuşi mai aproape de ea decât actuala guvernare: hai să negociem cu ei ca să fie bine şi să nu fie rău, să nu-i provocăm – şi pe fond să ne ocupăm de problemele noastre interne, nu de geopolitică, de exemplu de preţurile mari ale locuinţelor, criza de joburi, sistemul de pensii etc. Asta a şi făcut PP un partid popular între tinerii care, născuţi şi crescuţi în democraţie după reformele din anii ’80, nu văd de ce le-ar mai păsa de istoria prăfuită şi ideile politice ale generaţiei boomers, adică ce s-a întâmplat la 1949 şi cine a făcut ce şi cui sub dictatură, după aceea.
Atâta doar că, vezi bine, dacă pe tine nu te mai interesează de Partidul Comunist, asta nu înseamnă că pe el nu-l mai interesează de tine. Paranoia ideologic-imperialistă a Beijingului, tot mai accentuată pe măsură ce regimul Xi dă cu economia de gard, nu poate fi păcălită cu astfel de trucuri. Orice mutare a atenţiei de la geopolitică la teme de guvernare internă în Taiwan e interpretată tot ca o încercare contra-revoluţionară de a submina “one China principle”, pentru că în viziunea partidului nu poate exista prioritate mai importantă decât unificarea, iar întărirea guvernării şi prosperităţii în Taiwan e văzută ca un sabotaj al unirii şi o consolidare a independenţa insulei.
După ce a încercat pe toate căile să clientelizeze elitele de business ale insulei (există investiţii masive ale companiilor din Taiwan în China comunistă), să ameninţe pe cele politice cu porniri către independenţă, să momească societatea cu modelul “o ţară, două sisteme” (complet decredibilizat după ce s-a văzut ce s-a întâmplat în Hong Kong, unde dizidenţii ai fost alungaţi sau băgaţi la puşcărie iar un stat de drept cu justiţie independentă a fost distrus în doar câţiva ani după anexare) şi să lanseze atacuri cibernetice şi trolling în spaţiul de liberă exprimare din Taiwan, Partidul Comunist Chinez nu se va opri aici dacă va simţi că trendul divergent între Beijing şi Taipei se menţine iar RPC intră în pierdere de viteză. _ Citeste restul articolului si comenteaza pe Contributors.ro
