Un workshop literar la Eindhoven nu e ceva care se-ntâmplă-n fiecare zi (nu mie, în orice caz), așa că m-am dus. A fost extrem de interesant. Câțiva români, ajunși de multă vreme în „triunghiul Limburg” (Olanda – Germania – Belgia) au întemeiat o asociație culturală, iar anul ăsta au reușit să publice un volum* colectiv de mărturii (short-stories, povestiri) ale propriilor experiențe de imigranți. Treaba mea a fost să fac un fel de debriefing al cărții: ce-a ieșit bine, ce-a ieșit mai slăbuț, unde s-ar fi scrie mai mult, unde s-ar fi putut scrie mai puțin, lucruri din astea. M-am achitat conștiincios (oamenii s-au declarat mulțumiți; cel puțin, nu m-au tăbăcit cu bătaia), apoi s-a trecut la partea a doua, care consta în discutarea unei reușite a literaturii române. Le propusesem „Fragil” de Simona Goșu sau „Pânza de păianjen” de Cella Serghi, iar aleasă a fost cea din urmă, c-o citiseră toți; unii mai recent, alții mai demult („Fragil” a apărut acum doi ani, iar „Pânza de păianjen” a apărut în 1938. Mă rog, aceea a fost prima ediție). Am rămas cu gura căscată.
Și iată de ce: discuțiile despre cartea lor (volumul colectiv) au fost destul de tehnice și foarte ponderate, nu s-a supărat cineva pe mine pentru criticuțele exprimate (doar că necesitatea de a include un „punct de tensiune” în fiecare text nu a convins, din păcate, pe nimeni). În schimb, discuțiile despre romanul Cellei Serghi au fost extrem de pasionate, iar argumentele au zburat pe deasupra mesei ca gloanțele dintr-un western cu John Wayne; nu mi-a trecut vreodată prin cap că un roman de-acum un secol poate stârni asemenea patimi!
Paranteză: vreau să spun că perioada în care are loc acțiunea e de-acum o sută de ani, nu că ne aflăm în anul 2038; în ce an suntem... atâta lucru știu și eu!
Două concluzii am tras din această experiență. Nu sunt sigur dacă sunt 100% corecte; cred însă că merită împărtășite și discutate... dacă merită.
Prima concluzie se referă la consens. Domnul profesor Constantin Crânganu a expus de foarte curând motivele pentru care, în opinia domniei-sale, căutarea consensului în știință este o fundătură, un impas, un drum închis care nu duce nicăieri. Pentru a nu mă transforma într-un adulator al domnului profesor, îi voi cita doar pe cei citați în articol**: „Să fim clari: activitatea științifică nu are nimic de-a face cu consensul. Consensul este treaba politicii. Știința, dimpotrivă, are nevoie doar de un singur investigator care se întâmplă să aibă dreptate, ceea ce înseamnă că acesta are rezultate care pot fi verificate prin raportare la lumea reală. În știință, consensul este irelevant. Ceea ce este relevant sunt rezultatele reproductibile. Cei mai mari oameni de știință din istorie sunt mari tocmai pentru că au rupt cu consensul. Nu există nici un fel de știință consensuală. Dacă există un consens, aceea nu este știință. Dacă este știință, nu există un consens. Punct” (Michael Crichton) și „Aș prefera să am întrebări la care nu se poate răspunde în loc de răspunsuri care nu pot fi puse la îndoială” (Richard Feynman). Îmi asum riscul de a spune că și în artă e la fel (sau, mai modest: în literatură. Cine știe, or fi și arte în care „consensul” merge, deși tare mă-ndoiesc!). Adică nici consensul criticilor nu e vreun criteriu de validare al valorii literare, la fel cum nu este nici succesul de public, nici traducerile și nici ecranizările (deși toate astea, la un loc, pot fi indicii că n-avem de-a face cu o carte slabă). Dar, așa cum rezultatele muncii omului de știință „pot fi verificate prin raportare la lumea reală”, presupun că și rezultatele muncii artistului pot fi validate prin raportare la timp. Dacă un roman din 1938 încă își emoționează cititorii în 2023, aș zice că este un roman remarcabil: a trecut proba. Iată un alt exemplu, ceva mai firoscos: „Iliada” lui Homer a trecut testul timpului (poftim, a fost ecranizată în 2004!), dar „Cipria” lui Stasinus a fost uitată și pierdută, deși făcea parte din aceeași familie (a relatărilor despre războiul troian); o fi fost mai prost compusă, cine știe! Se pot găsi nenumărate alte exemple, dar cred că ideea e clară: atâta vreme cât are puterea de a-și emoționa cititorul, un text literar e viu, deci valoros. Când nu mai „răsună” în sufletul nimănui... iată, am mai găsit un caz: cu patru ani înainte, întreagă piață literară românească fusese bulversată de succesul extraordinar al unui debut („Apărarea are cuvântul”, de Petre Bellu). În pofida numeroaselor sale traduceri, azi n-a mai rămas nimic din cartea asta. Cu alte cuvinte, proba timpului a validat „Pânza de păianjen” și a invalidat „Apărarea are cuvântul”. Se poate vorbi de „consensul timpului” în privința produselor artistice? Nu știu, întreb. Eu propun, dumneavoastră dispuneți!
A doua concluzie se referă la public. La publicul consumator de carte: gazda acestui workshop, profesoară de meserie (predă „Levensbeschouwing” – nu mă întrebați ce e asta, că nu știu), mi-a pus o întrebare încuietoare cu privire la cine sunt cei cărora mă adresez când scriu. I-am zis că îi am în vedere pe liceeni, pe studenți și pe profesori (de gimnaziu, de liceu și de facultate). Foarte surprinsă, doamna profesoară mi-a replicat că, din experiența ei, cititul este o corvoadă pentru tineri, o pedeapsă, un chin, o „muncă” (în sens slavon). Sunt sigur că știe ce vorbește, doar cu liceeni își mănâncă amarul, zi de zi, așa că-și cunoaște mușteriii...Citeste tot artiolul si comenteaza pe Contributors.ro
