Cartea "De ce iubim femeile" de Mircea Cartarescu a spulberat un mit - cel conform caruia beletristica romaneasca nu este vandabila. Povestirile cu tenta auto-biografica despre femeile din viata autorului au cucerit sute de mii de cititori romani.

"De ce iubim femeile" nu este insa nici roman si nici tratat de filosofie ori de psihologie (care sa trateze motivele pentru care un barbat s-ar indragosti de o femeie), ci, mai degraba, o joaca a scriitorului cu amintirile iubirilor sale.

De aceea, in acelasi spirit ludic, CLUJEANUL a provocat cateva dintre cele mai cunoscute clujene sa ridice manusa aruncata de Mircea Cartarescu si sa "explice" "De ce iubim barbatii".

Au raspuns provocarii, fiecare in stilul propriu, Ruxandra Cesereanu, Irina Petras, Ramona Dumitrean, Dorina Mangra si Rozalia Rusu (alias Rozi).

O pisica de barbat

Ruxandra Cesereanu, scriitoare

Barbatul despre care scriu acum era o pisica. Multa lume ar putea crede ca era un motan, dar nu, el era o pisica verde, cu ochi taiosi, cu mustata infoiata, bine taiata. O pisica-husar, cu stranii dorinte pe care mi le-a spus si mie. Avea o voce calda, rugoasa totusi de la fumat, o voce de maior pe jumatate prusac, pe jumatate polonez.

Era un barbat mic de statura, pasind molcom sau chiar usor leganat, cu ochi putin inflamati de alcool, ca o broscuta vesela. De aceea imi si placea de el: era si pisica, si broscuta. Era un barbat de-al nostru, al femeilor, aproape ca si noi, fara sa-si fi pierdut insa incifrarea virila. Vedea in femei niste rotunjimi calde si invatase gustul dezmierdarii.

Ce este aceea femeia ca o rotunjime calda nu stiam, dar imi placea cum suna. El vorbea rar, mancand cuvintele ca niste felii de halva, inghitindu-le pe indelete. A inceput atunci sa imi povesteasca despre cum ar fi vrut sa fie pentru o zi femeie. Vedea in femei niste samanite istete si destoinice.

Era foarte legat de viata noastra, a femeilor, intr-un chip tandru si vesel, fiindca, asa cum am spus deja, el era o pisica. Nu voia sa stie, insa, despre cum era sa nasti, chinurile facerii nu il starneau deloc. Voia sa fie femeie doar pentru o zi, dar nu o femeie-papusa. Ca barbat, dorintele lui erau si stranii, si firesti, oricum ele ma fermecasera.

El ar fi vrut sa fie dotat cu un marsupiu, dar nu ca un cangur: un marsupiu de dragoste, mai bine ascuns, mai invizibil, in care sa isi poarte iubita. Mai exact, ar fi vrut ca iubita lui sa traiasca toata ziua in acel marsupiu, sa o poarte cu el zi si noapte, sa o fereasca de ispitele si zeflemelile acestei lumi.

Ar fi lasat-o sa respire aer curat doar noaptea, la lumina stelelor si, dupa cum mi-a precizat, ar fi lasat-o sa se uite foarte putin la televizor. Dar i-ar fi facut cafeaua dis-de-dimineata si ar fi spalat-o ca pe un bursucel. Ar fi pandit-o in timpul rugaciunii, ca sa vada daca se roaga si pentru el. Ar fi hranit-o el insusi ca pe o vietate firava.

Bine, i-am spus eu, dar iubita aceasta ar trebui sa fie cat o fetita de vreo trei ani, fiindca altfel nu ar incapea in marsupiu! Ce poti sa faci cu o iubita care are trup de fetita de trei ani? O iubita pe care sa o ai mereu cu tine si in tine, mi-a spus el, ce mi-as putea dori mai mult? O iubita de buzunar, am mormait eu. I-as spune povesti si as pieptana-o, m-a intrerupt el. M-am uitat bine la el: era o pisica de barbat, asa ca am spus miau-miau si dusa am fost.

Pentru ca asta e!

Dorina Mangra, directoarea Filarmonicii "Transilvania"

de ce iubim barbatii?

pentru ca avem vocatia intelepciunii

pentru ca sa ne amagim cu gandul ca nu suntem singure

pentru ca de la "sosire" pana la "plecare" suntem intr-o perpetua cautare

pentru ca uneori suntem indeajuns de limitate ca sa ne directionam iubirea exclusiv spre ei

pentru ca sunt un rau necesar

pentru ca suntem generoase

pentru ca inca mai speram ca iubirea este forma cea mai simpla si adevarata de comunicare cu ei

oare astazi mai iubim cu adevarat barbatii?

pentru ca sa nu ne plictisim, uneori

pentru ca iubirea reprezinta adesea o reduta. O cuceresti si mergi mai departe,fara sa intorci capul.

pentru ca iubirea reprezinta si o forma de iluzie necesara supravietuirii

pentru ca am venit pe lume cu un singur scop:sa o intelegem prin iubire, atat cat ne este permis

pentru ca sa le amintim de Dumnezeu

pentru ca sa-i chinuim in mod constructiv

pentru ca sa le amintim ca exista.

Autofictiune: prima/ultima

Irina Petras, scriitoare

Intru in incapere. E prima data ca vin aici. Ma uit roata. Imi place. Lume multa, galagioasa, colorata. Il descopar intr-un colt. Sta singur si-si face de lucru cu o foaie de hartie. E palid, trist. Pare sa nu-i vada pe ceilalti. Ma duc tinta spre el. Ma opresc la un pas. La o jumatate de pas. Ii simt respiratia. Mi se pare ca-i aud si inima batand. A mea bate. Sa-mi iasa din piept.

Isi ridica ochii. Mari, albastri, un albastru intens de seara de toamna tarzie. Clujeana, eventual. Usor vinetiu, dar plin de lumina. Ma priveste intrebator. Nu sunt in stare sa spun nimic. Il privesc. Atat. Carlionti nisipii ii cad pe frunte. Ii acopera ceafa. Ii dau usor deoparte si-i ating, cu un deget, fruntea, gatul subtire, incordat. Mana zvacneste singura. Nesatioasa.

Imi trec degetele prin parul lui. Fosneste. E matasos. Am senzatia aproape dureroasa ca mi se intampla ceva nemaiintamplat. Ma aplec. Il adulmec. Miroase a dovleac auriu copt in cuptor si a miere de salcam. Ori a gutui? Mana mi se inclesteaza brusc. Trag cu putere, cu un soi de disperare. Stiu ca il doare, dar nu ma pot opri. Roseste ca o fetita, are lacrimi in ochi. Ii dau drumul din inclestare.

Mi-e cald. Ma aud respirand sacadat, ca in prag de sufocare. Ii ating obrajii, il mangai incet, incet, abia cu buricele degetelor. Il desenez, milimetru cu milimetru. Vreau sa-l tin minte. Nu-si poate lua ochii dintr-ai mei. Ma asez alaturi, alunecand. Isi lasa capul in poala mea. Stam asa o vesnicie. Il leagan usurel, murmur neauzit ceva ca un cantec. Indraznesc alte mangaieri. Furise, prefacute. Mainile exploreaza fara mine, dar imi transmit semnale incantatoare. Le inghit, hulpav. Nu vreau sa scap nici o firimitura.

Nu stiu ce fac ceilalti, daca mai sunt acolo, daca ne vad si ne judeca. Nu stiu nimic, nu mai stiu nimic, decat ca e foarte bine si n-as mai pleca acasa. Simt furnicaturi in varful limbii si o caldura mica si ascutita in varful degetelor. Ma desprind ca-n vis, ma uit in jur buimaca, ma ridic. Ceilalti au amutit cu totii – nu-mi place nemiscarea lor. Fug pe pietrele-dale din curte, la soare.

Nu ma urmeaza. Astept, cu urechea la panda. Nu intorc capul, dar e limpede. A ramas acolo. Privesc minute in sir gaze minuscule si simt ca-mi iese inima din piept de fericire. Toata curtea/toata lumea e a mea.

Il revad peste vreo doi ani. Il zaresc cotind dupa coltul cladirii. Ma iau dupa el. Il descopar printre balarii. Urineaza. Ma vede. Incremeneste. Privesc. Nu-i mare lucru. Ma apropii si i-o ating. E moale, zbarcita, inutila. Ele se descurca mai usor, zic. Roseste. Se uita si el. Trage ca de o rama. Am dreptate, pare sa spuna. Nu spune. Zambeste incurcat. Ochii nu-i mai sunt chiar asa de albastri. Ii intorc spatele. Suna de intrare. Sunt in clasa intai.

Nu-l mai vazusem pe baiatul cu carlionti de cand eram amandoi in grupa mijlocie, la gradinita, si ne-am "iubit" in tacere un ceas intreg, pe cand ceilalti isi faceau somnul de dupa-masa. A fost, oricum, prima si ultima mea iubire. In sensul de pierdere de sine de dragul unui "barbat". Prima secventa auto-fictionabila.

De ce iubim barbatii???!!!

Rozalia Rusu

Pentru ca sunt ALTFEL si intotdeauna cautam "misterul", pentru ca nu putem intelege de ce dau lacrima telenovelei pe racnetul golurilor sau rateurilor fotbalistice, pentru ca nu inteleg ca petele de vin rosu pe fata de masa pentru zile festive sunt un "cataclism" in plan personal, pentru ca nu stiu ca florile sunt adevarate medicamente pentru suflet si parfumurile - ce sa mai zic - iti iau tristetea cu mana. Ii iubim pentru ca nu inteleg povestile noastre, dar fac parte din ele, pentru ca vor sare si piper la orice masa si un pahar "de aburire", dupa. Ii mai iubim si din motive "de drag", dar si pentru ca-i vedem ca pe niste copii mari, care niciodata nu stiu unde le sunt sosetele si cum sa-si asorteze cravata. Si atunci, fiindca nu-i intelegi, nu-ti ramane decat sa-i iubesti.

Vag iz fantasmagoric fara tenta matrimoniala si, totusi, declaratie de dragoste barbatului fara cap

Ramona Dumitrean, actrita

De ce-am iubi barbatii…………….

Ma numesc Clit Oris, (C.O.); varsta incerta, (totusi v-as propune sa profitati de mine din plin tanara fiind, caci asta e perioada care ma avantajeaza), culoarea in care ma simt bine: roz bonbon, amantul preferat: limba voastra…e o comoara. Surplusul meu cu mine, din mine, in mine, depasind dimensiunile vulcanice, cauta cu disperare celalalt EroU salvator.

Exclus falsii eroi! (vezi produsele sex-shop). Nu de alta, dar simularea ma/te face complice. De aceea placerea mea "larvaginoasa" se manifesta, contesta, detesta… E cam greu sa-mi pui punctul pe G si-atunci prefer limba P…! Deci, stai pe spate si lasa-ma pe mine!… Si intelege ca singurul meu cap sta pe umeri! Deci, hai sa nu ne mai dam cap in cap de fiecare data.

Tu cu al tau, eu nici macar cu al meu…Stiu, iubitule, capuri cat incape, capete mai putine. Mai viziteaza-ma din cand in cand cu capul ala ganditor si cu un buchet de mangaieri intre cele doua sarbatori (presupunand ca piciorul meu drept e Craciunul si cel stang Pastele). Saruta-mi buzele ascunse! Ce sconcs? Nici un sconcs! Iarta-mi dictia, in plenitudinea bucala, n-am articulat bine.

In moliciunea ta nu-mi provoca cealalta sexualitate orala…discutia aia interminabila despre glandele sudoripare! Transpir si eu, dar nu la subsuori! Ai cap, foloseste-l… cu a nevestei, cu a amantei, cu-a lui, cu-a ei, cu a mea… ia-ti timp, da-mi timp, lasa-te dirijat, manevrat, uitat; spala-te pe maini, pe dinti; ascute-ti limba, ia-ma, poseda- ma, mananca-ma, iubeste-ma, uimeste-ma…

Spune-mi tu: un trup fara' de altul, strigat-a vreodata: Evrika? Iti spun tie ca: niciodata un trup far\' de altul nu va striga Evrika! O sa ma spal pe dinti, o sa te privesc in ochi si tu ma vei recunoaste dupa cantitatea (vulcanica) de dara lasata. Se incepe intotdeauna cu doi sau trei, "sau cate cati vrei."

Asa ca,

Ah, iubitule, acolo nu e voie

Ah, iubitule, acolo nu e

Ah, iubitule, acolo nu

Ah, iubitule, acolo

Ah, iubitule,

Ah!

Gura mea e libera, capul tau inca umil, fii fara grija si lasa mofturile: singurul substantiv feminin care nu are dimensiuni e certitudinea!…

Iubind femeile

Mircea Cartarescu a debutat cu poezie, fiind al doilea poet roman care a scris o epopee - "Levantul". A continuat cu proza, cu volumul "Nostalgia", in care a reunit mai multe nuvele, iar apoi a continuat cu trilogia "Orbitor", din care au aparut pana acum partile "Aripa Stanga" si "Corpul".

"De ce iubim femeile" (foto coperta), publicat initial in serial, a aparut in 2004, la editura Humanitas, ajungand repede in topul vanzarilor. Pana acum cartea s-a vandut in peste 75 de mii de exemplare, fiind cea mai vanduta carte a unui autor roman dupa 1989.

Volumul "De ce iubim femeile" reuneste mai multe povestiri ale unor femei, pe care Cartarescu la aduce in prim-plan impreuna cu forma de afectiune ce i-a revenit fiecareia. Intregul volum povesteste, de fapt, de ce femeile sunt sensibile, niciodata identice, calde, frumoase, numai bune de iubit.

Mesaje de la cititori, pe www.humanitas.ro

Chiar daca este una dintre cele mai citite carti din Romania, opiniile despre "De ce iubim femeile" sunt impartite. O parte dintre ele pot fi citite si pe site-ul editurii, www.humanitas.ro.

"Foarte proasta carte. Am citit ce crede autorul ca vor femeile sa auda despre ele insele. Cu pretentia ca , Cartarescu nu reuseste decat sa ne uimeasca. Nu stiu pentru cine a fost scrisa aceasta carte. Despre femei nu e, e despre niste personaje, mici animalute - nu pot sa nu observ, toate urate si prea grase sau prea slabe.

Pentru barbati, iarasi nu e sigur... si oare Mircea Cartarescu chiar isi imagineaza ca femeile nu transpira si ca le face placere sa stea la cratita? Nu ma asteptam ca autorul unei carti cu acest titlu sa fie atat de misogin. Mai bine scria de ce uraste femeile. Cred ca i-ar fi iesit mai bine. Ma intreb chiar daca n-o fi o parodie... eu asa o vad."

Cristina Popa, 2005-08-25, calificativ: prost

"Slabuta cartea. Ma asteptam la ceva mai consistent, mai trainic. Are unele aspecte e telenovela. Parca urmareste neaparat sa fie apreciat de femei, parca e o cerere de aderare la o organizatie feminista. Stiu ca poate mai mult ."

Radu, 2005-07-15, calificativ: prost

"Frumoasa, relaxanta, lasa caldura unei zile de vara in suflet."

Raluca, 2005-06-25, calificativ: excelent

"Ma bucur ca sunt femeie si sunt trista ca nu sunt femeia lui Mircea Cartarescu."

Alina Necula, 2005-04-13 , calificativ: excelent