Cand se vorbeste despre partidele istorice exista o tendinta pavloviana de a ne gandi la PNT-ul si PNL-ul de odionioara, partide care au fost scoase in afara legii de catre un regim comunist dictatorial si ateu. Din pacate, la nivelul mentalului colectiv al romanului de rand, exista o imensa falie intre PNL-ul de astazi si PNL-ul de ieri, intre PNTCD-ul de astazi si PNT-ul de ieri, scrie Dan Patrascu, pe blogul lui.
O falie care actioneaza precum o rana adanca in trupul vlaguit al unei Romanii mult prea tinere ca sa-si aminteasca despre importanta partidelor istorice in Romania de ieri si mult prea batrane ca sa poata percepe o implicare benefica a partidelor istorice in politica de maine.
PNTCD-ul a fost infiintat in 1990 de catre Corneliu Coposu ca succesor al PNT-ului scos in ilegalitate de catre comunisti. La inceput, partidul s-a bucurat de o buna faima, datorata, in mare masura, conducatorului sau, Corneliu Coposu, un simbol viu al persecutiei comuniste, un simbol care conferea o legitimitate morala de nezdruncinat.
Momentul postdecembrist de glorie al PNTC-ului a fost atins in 1996, cand Emil Constantinescu devenea presedintele Romaniei, iar CDR formatiune majoritara. Corneliu Coposu s-a stins in 1995 si a lasat in urma sa un presedinte (Ion Diaconescu) mult prea fara vlaga pentru a putea stavili setea de putere a tinerilor taranisti. Rezultatul a fost o guvernare dezamagitoare, contrasemnata de tensini politice intre PNTCD si PD.
Inainte de alegerile din 2000, CDR resimte din plin iesirea din conventie a PNL, care propune un candidat propriu la functie de presedinte al Romaniei. Acest moment marcheaza inceputul sfarsitului pentru PNTCD, care nu mai reuseste sa intre in Parlamentul Romaniei si intra in picaj vertiginos.
Dupa Revolutia din 1989, PNL a fost reinfiintat de Dan Amedeo Lazarescu, Nicolae Enescu, I.V. Sandulescu, si Sorin Botez, avandu-l ca presedinte in perioada 1990-1995 pe Radu Campeanu.
Citeste restul articolului si comenteaza pe blogul lui Dan Patrascu.
