Mihail Gorbaciov si Ion Iliescu apartin aceleiasi generatii politice, au impartasit visuri, mituri, iluzii proprii utopiei leniniste. La ora actuala, cei doi fosti lideri simbolizeaza ipostaze extrem de diferite ale relatiei cu mostenirile comunismului: primul s-a despartit de lumea in care s-a format de o maniera sincera si irevocabila, a permis si a incurajat pluralismul. Al doilea a ramas legat prin mii de fire de traditia exclusivista, conspirationista, ultra-centralista, anti-democratica si intoleranta a bolsevismului.
La 80 de ani, Mihail Gorbaciov are motive sa fie mandru: in mare masura gratie lui, un sistem ilegitim, inuman si irational s-a prabusit fara a genera un razboi civil precum cel care a insangerat Iugoslavia post-titoista. In timpul cat a condus URSS s-a sfarsit razboiul din Afganistan si a fost revocata “Doctrina Brejnev” a suveranitatii limitate. Filmul perioadei de glasnost care a dat masura radicalei de-stalinizari, in final a unei reale democratizari, a fostCainta (Pokoianie)de Tenghiz Abuladze,deopotriva o capodopera estetica si o rascolitoare marturie politico-morala.
Terminat in 1984, filmul a ajuns pe piata abia in 1987, la doi ani dupa venirea la putere a lui Mihail Gorbaciov in martie 1985. Se incheia o era plina de crime, vendete, si infamii, incepea o alta epoca. Cel care paruse initial un aparatcik obedient, recomandat de Andrei Gromiko drept succesor al decrepitului Konstantin Cernenko, se dovedea un eretic reformator.
Gorbaciov, Iliescu si problema caintei
Nimeni nu va putea contesta vreodată rolul decisiv jucat de Mihail Gorbaciov în grăbirea colapsului comunismului.
Nu a fost, fireste, condiția suficientă, însa, în mod cert, a fost cea necesară. Ori, mai exact spus, una dintre acestea. Cum scria cândva Zbigniew Brzezinski, prezența un țar revizionist marxist la Kremlin a schimbat regulile jocului, a creat un nou prag de așteptări, de speranțe, de posibilități. Ma refer la dublul inteles al revizionismului: cel din perioada Internationalei a II-a, vestejit de Lenin si Rosa Luxemburg, dar si acela de dupa 1956, din Europa de Est, ilustat de asemenea ganditori precum Leszek Kolakowski, Milovan Djilas, Agnes Heller, Ferenc Feher, Mihaly Vajda, Gyorgy Markus, Krzystof Pomian, Zygmunt Bauman, Karel Kosik, Ivan Svitak, membrii grupului “Praxis” etc Pentru nostalgicii bolsevici, Gorbaciov a fost arhi-tradatorul, un renegat mai perfid si mai periculos decat teoreticianul social-democrat german Karl Kautsky, denuntat furibund de Lenin intr-un vitriolic pamflet menit sa justifice masurile extremiste ale “dictaturii proletariatului”, adica ale dictaturii bolsevice.
Pentru nationalistii slavofili, a fost omul care a distrus Imperiul. Pentru natiunile din statele satelizate de URSS (imperiul exterior) si din cele anexate (imperiul interior), a fost cel care, fie ca a dorit-o sau nu, a declansat procesul auto-determinarii lor. Pentru cei care cred in virtutile societatii civile, a fost politicianul care a pus capat machiavelismului politienesc, a pus capat surghiunului lui Andrei Saharov si al Elenei Bonner si a permis formarea a mii de asociatii informale intr-un regim pentru care spontaneitatea era vazuta ca o forma de subversiune.
A fost insa cel care a intrerupt de o maniera brutala, in Congresul Deputatilor Poporului, in decembrie 1989, ultimul discurs al lui Saharov. Poate ca tocmai acel moment, pe care in mod cert l-a regretat, a contribuit la refuzul lui Gorbaciov de a se alia cu partizanii restauratiei comuniste. Bolsevicii sunt incapabili de cainta. Din acest punct de vedere,tocmai pentru ca dovedit ca intelege ce inseamna penitența, Gorbaciov poate fi socotit un om politic care a rupt cu bolsevismul.
Aici vad o diferenta esentiala intre el si Ion Iliescu ori Deng Xiaoping.Niciodata, sub nicio forma, Ion Iliescu nu si-a asumat autocritic (un cavant pe care il cunoaste prea bine!) rolul sau in represiunile anti-studentesti din perioada 1956-1960. Se pot oferi si alte exemple. Cand am facut cartea de dialoguri cu el,Marele soc, Ed.
Enciclopedica, 2004), l-am intrebat daca isi aminteste de acele momente. S-a eschivat, a parat “dialectic”. L-am intrebat daca stia in epoca despre faptul ca hidrocentrala de la Bicaz a fost construita cu munca fortata a detinutilor politici. A spus ca nu. Cand l-am intrebat daca are unele regrete, a dat din umeri, parca as fi vorbit esperanto.
Tragedia si triumful apostatului
Gorbaciov a comis erori monumentale, a deschis prea tarziu si prea putin portile sistemului in directia pietii libere, a inteles cu greu si multe ezitari ca fara a stabili o alianta principiala cu fortele civic-liberale, proiectul sau de umanizare a regimului nu avea sanse de izbanda.
A subapreciat in chip dezastruos capacitatea de rezistenta a unei nomenklaturi asediate, angoasate si panicate. Dupa decesul URSS in decembrie 1991, si-a revenit cu greu, a devenit obiect de deriziune ori de ridicol consum publicitar. A infiintat o fundatie care s-a ocupat mai mult cu difuzarea ideilor sale si cu o hagiografie prea putin credibila decat cu analizele atat de necesare ale dificultatilor democratizarii Rusiei si a intregului spatiu post-comunist.
In istoria ascensiunii si caderii comunismului in veacul al XX-lea, o istorie plina de iluzii, naluciri, entuziasme, crime, tradari, conspiratii, minciuni, pasiuni febrile si dezamagiri nu mai putin intense, Mihail Gorbaciov a simbolizat speranta de schimbare la un ceas cand sistemul parea incapabil sa iasa dintr-o agonie cronica. Asemeni lui Alexander Dubcek, a crezut in “comunismul cu chip uman”.
Privit din perspectiva istoriei mondiale (Weltgeschichte), a fost un personaj deopotriva tragic si victorios. Tragic, pentru ca a esuat in multe din planurile sale esentiale. Victorios, pentru ca a schimbat lumea intr-o directie mai putin amenintatoare si pentru ca, in plan intern, a asigurat conditii pentru reducerea umilirii individului.
