Somaj masiv, leu costeliv, iar bani de la FMI, disperare sociala… Criza economica parca ne-a returnat anilor ‘90. Bucla de prosperitate si-a inchis traiectoria mai rapid decat ar fi previzionat cele mai sceptice spirite. Febra consumista si investitionala s-a topit ca un vis magic. Romania parca a trait, in ultimii ani, intr-un clip publicitar.
Ajunsesem sa experimentam “mai binele” intr-o cultura setata sa valorizeze mai putin raul. Criza ne-a expulzat din arealul pozitivitatii. Pe undeva, ar fi consolator sa ne intoarcem in anii ‘90. Istoria insa nu-i lipsita de imaginatie ca sa se repete intocmai. Atunci traiam in alta poveste istorica. Iesiti din demonizatul comunism, aspiram la normalitate in toate chipurile ei. Eram ca niste bolnavi care rabdam cu speranta vindecarii. Occidentul era partea sanatoasa a lumii. Vestul era furnizorul tratamentului la finalul caruia invingeam maladia celor cincizeci de ani.
Aveam o foaie de parcurs, aveam un traseu, repere, indicatoare, obiective. Ne plasam, intr-un cuvant, in tranzitie. Potrivit logicii tranzitiei, am pornit de la o stare inferioara spre o stare superioara, cu conditia sa respectam pasii prescrisi de organismele europene si atlantice. Pana de curand, am urmat un trend ascendent. Nu numai economic. Am fost ascensionali si ca stare de spirit colectiva. Cred ca ultimii 3-4 ani au fost un fel de extaza a tranzitiei, un fel de beatitudine care a implinit 15 ani de tranzitie, dar care, in acelasi timp, are si un caracter crepuscular.
A venit criza cu suflul ei rece si straniu si ne-a aruncat in alta poveste istorica, mult mai cumplita decat tranzitia. Atunci aveam configuratia unui liman, acum nu mai gasim nici un liman. Atunci (in anii ‘90), speram in luminita de la capatul tunelului. Acum, la capatul tunelului se poate deschide un alt tunel, ne aflam intr-un labirint de tuneluri. Timpul si-a pierdut liniaritatea si dimensiunea nationala.
Cine mai are acum puterea sa faureasca o poveste nationala integratoare? Criza faramiteaza, fractureaza societatea, lumea… Nu mai e ca in tranzitie, cand sacrificiul avea un sens. Atunci, celor sacrificati li se ofereau argumentele sperantei. Era inca valabila o logica a salvarii prin suferinta unora.
Mi-l amintesc pe acel ministru taranist care, din adancul unei gandiri tribale, sustinea ca mai bine pier o mie de oameni ca sa fie salvata o natiune. Macar atunci exista o reteta a salvarii. Acum, orice solutie e experiment pur. Etatizarea, banii trezoreriilor nationale, somajul, propaganda pentru consumul intern, orice aplicat pentru iesirea din criza este mai degraba un paliativ decat o solutie sigura.
Generalizata, criza ne-a lipsit si de o topografie a binelui si a raului, asa cum aveam in tranzitie. Acum, nu mai exista o lume spre care sa tindem. Lumea spre care aspiram in anii ‘90 a intrat, la randul ei, in suferinta. Asta ne e singura consolare.
Citeste si comenteaza pe Subiectiv.
2
1
