Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

O politica europeana comuna a apararii, intr-o lume tot mai complexa

de Cristian Felea     Contributors.ro
Sâmbătă, 2 decembrie 2017, 7:31 Actualitate | Opinii

Cristian Felea
Foto: Contributors.ro

Motto:

Uniunea Europeană este condamnată să reușească. Fără Europa instituționalizată, nici măcar Germania n-ar mai reprezenta mare lucru pe scena mondială. Ești condamnat să rămâi împreună. Iar dacă ești condamnat să rămâi împreună, trebuie să duci procesul până la capăt, adică Europa să devină până la urmă o mare federație precum Statele Unite ale Americii. Sigur, este foarte complicat pe fondul acestor istorii, mentalități, culturi, limbi diferite. Însă trebuie.

Lucian Boia[1]

Uniunea Europeană este un experiment social complex de soft power, care a permis dezvoltarea unui model global unic de pace și bunăstare pe un continent marcat în istorie de războaie crunte, responsabil de izbucnirea a două conflicte de anvergură mondială. Punând accentul pe cooperare și atenuând diferențele în favoarea valorilor care unesc, națiunile europene au identificat o cale de a fi împreună și de a iradia speranță în lume.

Uniunea Europeană nu este o lume perfectă și s-au găsit mereu, atât în interior cât și în exteriorul său, critici care să-i acuze politicile, dar de cele mai multe ori în spatele acestori critici s-a dovedit că stau interese puternice, state sau regimuri politice pentru care confruntarea și sferele de influență sunt mai importante decât pacea și cooperarea.

O LUME TOT MAI COMPLEXĂ

Părinții fondatori ai actualei construcții europene și-au imaginat încă de la început Uniunea ca pe o casă comună a tuturor popoarelor europene, adică o largă comunitate în care asperitățile naționale sau diferențele care în trecut au dezbinat continentul să fie depășite prin cooperare și bunăstare pentru toți sau, în orice caz, pentru cât mai mulți cetățeni europeni.

O astfel de construcție se bazează fără drept de apel pe valorile creștine ale iubirii ziditoare, care naște toleranță și compasiune, pe un model economic și social care creează bunăstare și o distribuie cât mai multor cetățeni și pe foartă multă creativitate  – toate transformând Uniunea Europeană într-un pământ la făgăduinței care atrage magnetic speranțele a milioane de oameni din zone vitregite, în căutarea libertății și a securității personale.

Cum o astfel de evoluție spectaculoasă nu putea să rămână indiferentă la scară mondială, Uniunea Europeană constată acum că, pe măsură ce avansează în procesul de integrare a națiunilor continentului, puteri ce au sau urmăresc să dobândească o anvergură globală se poziționează pe un curs al acțiunilor ce generează asperități sau poate chiar confruntare cu interesele europene.

Probabil că dintre competitorii globali ai Uniunii Europene doi se distanțează și se poziționează deja în mod evident; este vorba despre China și Federația Rusă. China, care a dat semnale de nerăbdare în ultimii ani, mai ales după ce a devenit prima economie a lumii, a luat inițiativa și ambițiile sale vor intra în câteva decenii în coliziune cu cele ale lumii occidentale.

Recentul Congres al Partidului Comunist Chinez, desfășurat la finele lunii octombrie a.c., i-a permis liderului său Xi Jinping să formuleze o doctrină ambițioasă de mare putere mondială, cu un orizont extrem de scurt – anul 2050. China va deveni ”centrul lumii”, în viziunea lui Xi Jinping, atunci când armata sa va deveni cea mai puternică armată – ”de prim rang mondial”, în stare să susțină interesele puterii chineze și să le proiecteze credibil oriunde în lume Partidul Comunist conducător va considera că este necesar.

Până atunci, China a țintit prin politici clare Uniunea Europeană, folosind arma economică, în același mod (adică la fel de virulent) în care Federația Rusă folosește arma energetică pentru a-și atinge scopurile.

Poate că cel mai elocvent caz este cel al Cehiei, unde companiile chineze și-au găsit excelenți colaboratori la vârful statului – președintele Milos Zeman[2].

Proiectul ”Drumul Mătăsii” este pivotul strategiei chineze care vizează Uniunea Europeană, iar pentru ca proiectul să devină efectiv, China a demarat achiziții fără precedent în diverse țări europene și s-a implicat în finanțarea de proiecte dintre cele mai diverse, dar de anvergură, de la energie la infrastructura de transport, de la proiecte imobiliare la IT&C.

În această dezvoltare, Cehia lui Milos Zeman s-a așezat de bună voie[3], în măsura în care administrația lui Zeman împărtășește și euro-scepticismul care caracterizează mai nou Grupul de la Vișegrad. Evident, în schimbul banilor Chinei, Ungaria urmează aceeași politică, devenind una din marile beneficiare ale investițiilor chineze.

Ministrul de externe maghiar, Peter Szijjarto, a acompaniat politica de apropiere a regimului Orban de China cu o declarație pe măsură, ce vine să contrazică prudența Bruxelles-ului și ale altor capitale din vest: „În această regiune, considerăm că rolul conducător al Chinei în noua ordine mondială este mai degrabă o oportunitate decât o amenințare”.[4]

Situată mult mai aproape, intențiile Federației Ruse sunt mai clare și de departe mai evidente. Motivul intervenției Federației Ruse în Georgia, dar mai ales în Ucraina ține de încercarea de decuplare a acestor țări din Parteneriatul Estic de la politicile Uniunii Europene și, în subsidiar, de la ideea de eliberare din zona de influență a Moscovei, prin transmiterea implicită a unui avertisment de forță către toate cele șase state semnatare ale Parteneriatului Estic.

Intervenția rusă în Crimeea și operațiunea masivă a cekiștilor din administrația Putin de influențare a procesul electoral din Statele Unite și statele UE, prin manipulări social media și fake news, sprijinirea evidentă a agențior de influență populist-iliberali din Grupul Vișegrad, dar și acțiunile destabilizatoare sponsorizate în Balcani vin să confirme că Uniunea Europeană are un inamic imprevizibil la porți[5].

De curând, la sfârșitul lunii noiembrie, Vladimir Putin a analizat la Soci rezultatele campaniei de exerciții militare din Belarus, ”Zapad 2017”, și a cerut “elaborarea unor măsuri suplimentare pentru a spori gradul de pregatire pentru mobilizare”. De asemenea, a cerut ca “toate întreprinderile strategice și cele pur și simplu mari, indiferent de forma de proprietate” să fie pregătite de război.

Acest inamic insidios nu se mulțumește doar cu zăngănitul armelor la frontiera estică a Uniunii; el a pătrus deja în mințile multor europeni pe care îi transformă încet în inamici ai propriei Case Europene.

Patriarhul Kiril, unealta lui Putin îmbrăcată în straiele slujirii lui Hristos, a lansat profeții apocaliptice – “Momentele oribile ale istoriei se apropie, iar oamenii care își iubesc patria trebuie să se unească în această perioadă critică a dezvoltării civilizației umane”[6] – pe care mulți cetățeni europeni au ajuns să le împărtășească; firește, învinovățindu-și propriile guverne și uitând lecțiile istoriei.

Aceasta este atmosfera în care ”un grup de intelectuali” provenind din mai multe țări europene (Franța, Marea Britanie, Olanda, Germania, Norvegia, Spania, Belgia și, desigur, Ungaria, Cehia și Polonia) au publicat ”Declarația de la Paris”, care este de fapt un atac virulent la adresa instituțiilor și politicilor comune europene.

În opinia intelectualilor europeni așa-zis conservatori, multiculturalismul și integrarea statelor europene distrug specificul național, valorile culturale și creștine ale ”Europei adevărate” și solicită întoarcerea la trecut. Dar nu este foarte clar la care trecut, pentru că, nu-i așa, cel al războaielor dintre națiunile europene nu este unul foarte îndepărtat.

POLITICILE COMUNE ȘI CASA EUROPEANĂ A CETĂȚENILOR SĂI

La 1 noiembrie 1993 a intrat în vigoare Tratatul de la Maastricht al Uniunii Europene, ce instituie o comunitate a Statelor Membre care, instituțional, se bazează pe trei piloni (figura 1):

Figura 1

Așa cum am putut constata cu toții analizând istoria recentă, statele naționale, membre ale Uniunii Europene, au acceptat unele politici europene comune mult mai ușor decât altele, în special datorită faptului că abordările politicianiste au fost mai mereu preferate celor responsabile.

Chiar și în cazul României, politicienii au fost mult mai ușor convinși să adopte acele măsuri și decizii care erau puternic susținute popular, așa cum a fost cazul aderării la NATO sau la Uniunea Europeană, ce puteau fi ușor convertite în capital politic și succes electoral. Acesta este și motivul pentru care rezultatul unei aderări rapide la Uniunea Europeană, de exemplu, a fost mai important pentru politicienii români decât negocierile în sine ale dosarelor de aderare, unde s-au preferat concesiile de toate tipurile.

Oarecum similar s-au creat spațiul Schengen și zona euro, ambele supuse la importante presiuni în ultimii ani, de criza migrației din nordul Africii și Orientul Mijlociu sau de criza financiară globală. Criza migrației a creat falii între țările de frontieră expuse, cum sunt Italia, Spania, Grecia etc. și statele de destinație ale migrației, cum este cazul Germaniei, Marii Britanii, Franței etc., în timp ce criza financiară globală recentă a creat tensiuni serioase în zona euro, Grecia și Italia anunțând că iau în considerare și posibilitatea de a renunța la moneda unică.

Pe acest fond, politica comună de apărare a făcut mult mai puține progrese, în condițiile în care această prevedere a Tratatului Uniunii Europene face o referire precisă la un atribut al suveranității naționale extrem de sensibil: acțiunea forțelor armate naționale. Dar presiunea realității unei lumi complexe i-a determinat pe politicienii europeni responsabili să ia inițiativa și să avanseze inclusiv în chestiunea unei (viitoare) Uniuni Europene a Apărării.

Să ne amintim faptul că, pe fondul conflictului din Balcanii de Vest, la care răspunsul comunității europene nu a putut să fie nici oportun și nici credibil fără susținerea din partea SUA, în decembrie 1998 la Saint Malo, președintele francez Jacques Chirac și premierul britanic Tony Blair au pus bazele viitoarei Politici Europene de Securitate și Apărare (PESA).

Figura 2

În Declarația de la Saint Malo cei doi lideri au ținut să atragă atenția că UE ar trebui să obțină capacitatea de a acționa autonom, bazându-se pe capacități și forțe militare credibile de descurajare și intervenție, pe care să le poată folosi în situații de criză ce necesită un răspuns oportun și adecvat din partea comunității europene.

SUA, prin vocea secretarului de stat de la acel moment, Madelein Albright, și-au exprimat rezervele față de concluziile summit-ului de la Saint Malo, considerând că PESA va submina rolul NATO; acest lucru cu toate că în Declarația din decembrie 1998 se făcuse precizarea că forțele și capacitățile militare europene vor acționa coordonat și conform obligațiilor față de NATO.

În luna iunie 1999, Consiliul European de la Koln a stabilit să se pună la dispoziția PESA și mijloacele necesare prin care UE să își poată asuma o politică comună de securitate și apărare, așa cum era deja prevăzut în Tratatul de la Maastricht.

Crearea PESA a implicat stabilirea unor obiective ale intervenției[7], dar și necesitatea de a identifica mijloacele civile și militare de care este nevoie în lansarea unei misiuni de gestionare a unor crize (figura 2). În anul 2003 s-a creat, pentru operaționalizarea Declarației de la Saint Malo, Strategia Europeană de Securitate (SES).

În decembrie 2013 Consiliul European a stabilit trei direcții de acțiune pe care UE ar fi urmat să se concentreze, și anume:

(1) Creșterea eficacității, vizibilității și impactului PESA – UE ar trebui să îmbunătățească procedurile de trimitere rapidă în teatrele de operațiuni a misiunilor civile și a propriilor capacități (forțe) de răspuns rapid;

(2) Dezvoltarea capacităților și dezvoltarea de proiecte comune sub egida Agenției Europene de Apărare (EDA);

(3) Întărirea industriei europene de apărare, urmărindu-se ca aceasta să fie: integrată, sustenabilă, inovativă și competitivă.

Consiliului Afaceri Externe şi Consiliului European din mai, iunie 2015 au pus un accent deosebit pe: (1) elaborarea unei noi Strategii Globale pentru Politică Externă şi Securitate, (2) continuarea implementării Abordării Cuprinzătoare în materie de conflicte şi crize externe, (3) dezvoltarea capacităţilor civile, (4) consolidarea parteneriatelor cu ONU, NATO, OSCE şi Uniunea Africană, (5) adoptarea unui Cadru Politic privind cooperarea sistematică şi pe termen lung în domeniul apărării şi a unui Cadru Politic privind apărarea cibernetică, (6) combaterea ameninţărilor hibride, (7) adâncirea dialogului de securitate între NATO şi UE și (8) continuarea sprijinirii domeniului apărării.

La 28 iunie 2016, a fost prezentată noua Strategie Globală pentru Politică Externă şi Securitate[8], care a înlocuit astfel vechea Strategie Europeană de Securitate. Pentru punerea în aplicare a prevederilor Strategiei Globale în luna noiembrie 2016 a fost finalizat un Plan de implementare în domeniul securităţii şi apărării.

CE IMPLICĂ PESCO[9] ȘI CE URMEAZĂ

UE, cu cheltuieli militare la nivelul tuturor SM de circa 203 miliarde de euro în anul 2016, sunt pe locul doi în lume după SUA, fără însă a avea și o capacitate (forță) militară pe măsură, întrucât cooperarea dintre state nu este la un nivel acceptabil.

Practic, la acest moment deplasarea unor convoaie militare prin Europa trebuie negociată de planificatorii militari cu autoritățile SM, cu toate că interesul ar trebui să fie comun. Și din punct de vedere logistic se constată existența unor importante dificultăți în privința deplasărilor de trupe.

De altfel acesta a și fost unul din subiectele discutate de cei 29 de miniștri ai apărării NATO la începutul lunii noiembrie 2017. ”Este vorba – aprecia cu acest prilej Jens Stoltenberg, secretarul general al NATO – despre capacitatea noastră de a mobiliza rapid trupe și echipamente militare, prin moduri de transport și cu o infrastructură adecvată. Trebuie să ne asigurăm că legislațiile naționale vor facilita traversarea granițelor de către trupele Alianței și să ne asigurăm că avem la dispoziție o capacitate de transport suficientă, mare parte venind dinspre sectorul privat. Trebuie să îmbunătățim și infrastructura, precum drumurile, podurile, căile ferate, pistele de aeroport sau porturile.”[10]

Principalele propuneri ale Comisiei Europene
▪ 1 miliard de euro cheltuiți pe achiziții comune de echipamente de înaltă tehnologie
▪ 1,5 miliarde de euro din bugetul european să fie rezervat pentru cheltuieli comune de apărare, ca prim pas spre înființarea unei armate a UE
▪ UE să cheltuie 500 milioane de euro anual, începând cu anul 2020, pentru cercetare-dezvoltare de noi tehnologii militare
▪ forțele armate ale SM să fie la un moment dat puse permanent la dispoziție, pentru desfășurare rapidă în situații de criză
Poziția Parlamentului European
Cheltuieli de apărare - SM să achiziționeze împreună resurse pentru apărare, în condițiile în care 26,4 miliarde de euro se irosesc anual, prin duplicare;

- cheltuielile de apărare ale fiecărui SM să cească la 2% din PIB;

Cercetarea-dezvoltarea - proiectele europene comune de cercetare sunt soluția pentru dificultățile actuale de finanțare din partea SM;

- PE susține planurile CE de eficientizare a cheltuielilor de cercetare-dezvoltare în domeniul apărării;

Cooperarea - întărirea rolului Agenției Europene pentru Apărare;

- este nevoie de mai multă voință politică la nivelul SM pentru cooperarea comună;

- o Uniune Europeană a Apărării ar întări parteneriatul cu NATO;

- sincronizarea planificării militare la nivelul SM.

Tabelul 1 – Pozițiile principalelor instituții europene privind viitorul apărării comune[11]

În iunie 2017 Comisia Europeană a deschis dezbaterile privind viitorul apărării europene, printr-un document ce propune înființarea unui fond comun european pentru apărare și securitate și întărirea colaborării dintre SM (tabelul1).

PESCO, așa cum a definit-o Bogdan Aurescu, secretar de stat în Ministerul Afacerilor Externe, este ”…o iniţiativă de cooperare structurată permanentă care este permisă de Tratatul de la Lisabona (…), dar care are ca obiective să determine statele UE să îşi consolideze capacităţile proprii de apărare, să coopereze mai bine între ele pentru a atinge anumite obiective care însă trebuie să fie complementare cu cele ale NATO”.

În 23 noiembrie 2017, 23 de SM ale UE, printre care și România, au semnat la Bruxelles aderarea la PESCO[12], structură de cooperare ce va fi lansată oficial în decembrie 2017 de Consiliul European. Lipsesc dintre semnatari, în afara Marii Britanii, SM cum sunt Irlanda, Portugalia, Malta și Danemarca. La momentul semnării erau deja propuse spre finanțare și dezvoltare peste 50 de proiecte eligibile de apărare, dintre care 10 sunt de interes și pentru România.

PESCO, așa cum este construit la acest moment ca instrument european de apărare comună, va implica, printre altele, prevederi cum sunt:

(i) calitatea de membru al unui SM la PESCO nu este una definitivă, iar participantele semnatare vor fi evaluate anual cu privire la îndeplinierea angajamentelor asumate;

(ii) PESCO este complementar NATO, care își păstrează rolul principal de apărare al Europei;

(iii) SM pot să își coordoneze cheltuielile de apărare prin PESCO, iar anumite categorii de cheltuieli pot fi susținute din Fondul European de Apărare;

(iv) la PESCO pot participa și state non-membre UE, dar acestea nu vor avea putere de decizie;

(v) SM semnatare s-au angajat să crească cu regularitate bugetele de apărare, să aloce 20% din aceste bugete cheltuielilor de înzestrare și 2% din bugete cheltuielilor de cercetare.

ROMÂNIA, ÎN PRIMA LINIE A FLANCULUI ESTIC

România, la inițiativa președintelui Klaus Iohannis, a reușit să mobilizeze resurse financiare importante, prin aplicarea Pactului politic semnat în 13 ianuarie 2015, ce implică alocarea unor cheltuieli bugetare de 2% din PIB pentru apărare[13].

Tot în registru pozitiv, mai pot fi menționate și alte decizii importante, cum sunt cele legate de negocierea unor parteneriate între diversele uzine falimentare de profil din România și producători importanți din SUA (ex. General Dynamics, Bell Helicopter), Germania (ex. Rheinmetall), Franța (MBDA și Airbus Helicopters), Olanda (Damen Shipyards) sau Elveția (Mowag) etc.

Ar putea fi fabricate în România rachete cu rază scurtă de acțiune, elicoptere multirol și de atac, transportoare blindate pentru infanterie, corvete etc., toate esențiale pentru a oferi armatei române dotarea tehnică la un nivel de calitate și up-grade de generație fără de care nu poate face față misiunilor de luptă reale într-o situație de criză.

Din păcate, și în chestiunile legate de apărare, interesele unor politicieni și oameni de afaceri români care se află în spatele lor, vin să confirme gravele vulnerabilități pe care le moștenim în fibra națională și de care nu reușim cu niciun preț să scăpăm. Cei care fac o paralelă între ”Afacerea Skoda”[14] din perioada interbelică și unele evenimente ale acestor zile s-ar putea să nu greșească foarte mult.

Recent, președintele Iohannis a promulgat legea prin care România va achiziționa din SUA[15], de la producătorii Raytheon Corporation și Lockheed-Martin, dar achiziția a fost însoțită de un scandal politic în condițiile în care, se pare, liderii coaliției de guvernare PSD și ALDE – Liviu Dragnea și Călin Popescu Tăriceanu – ar fi dorit ca respectiva achiziție să fie interpretată de administrația de la Washington ca pe o ”plată a unui tribut”, în urma căruia vor accepta să nu mai critice derapajele legate de actele de corupție și subordonarea justiției ale puterii actuale de la București.

Chiar dacă liderii puterii neagă acest lucru și acuză, dimpotrivă, ”statul paralel patronat de Iohannis” că ar fi insistat pe achiziția sistemului de rachete Patriot nu atât pentru apărarea țării, cât mai ales pentru a cumpăra bunăvoința administrației Trump, pe care o folosesc împotriva PSD și ALDE, nu putem să nu remarcăm cum teme vitale pentru securitatea României sunt abordate politicianist și tranzacțional.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
























Articol sustinut de BRD Groupe Société Générale

Atelier de idei. Cum te ajuta tehnologia sa-ti faci mai mult timp pentru tine si planurile tale

Munca multa, stres, ore peste program, termene limita, sedinte lungi. Uneori, asa arata ziua de lucru a multora dintre noi. Din acest motiv e foarte important sa investesti in lucruri care te pot ajuta sa iti folosesti mai bine timpul petrecut la birou. Sa lucrezi mai bine, mai usor si mai repede poate insemna mai mult timp pentru tine si pentru cei dragi. Iti propunem, asadar, cinci directii care te pot ajuta pe plan profesional si personal.

405 vizualizari






Buchete.ro de 12 Ani: Florarie Online cu Livrare Flori la Domiciliu in Bucuresti

ESRI

Top 5 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version
Duminică