S-ar putea ca numele lui Ratko Mladici, Théoneste Bagosora sau Ieng Sary să nu vă spună multe şi să vi se pară a evoca – fiecare – altă lume. Totuşi, oamenii aceştia au câteva lucruri în comun: în primul rând sunt contemporanii noştri. În al doilea rând sunt judecaţi de tribunale naţionale şi/sau internaţionale pentru crime împotriva umanităţii comise în perioada cât au fost la putere. Nici unul dintre ei nu a fost o simplă rotiţă a angrenajului violenţei din lumea lui, care să se poată ascunde în spatele eternei scuze cu “executarea ordinelor”; cu toţii au aparţinut categoriei celor care dădeau ordine. În fine, nici unul dintre cei trei nu se simte vinovat de nimic şi, mai mult, nu pare a avea vre-o percepţie a abnormului la instaurarea căruia a contribuit. Cu toţii vorbesc în termeni de “condiţii de război”, “stare de necesitate”, “drept la apărare”, “necesitate istorică”, etc. – lucruri neutre şi absolute care pot justifica orice. Nu în ultimul rând, cu toţii menţionează faptul că – devreme ce se află în boxă – au fost victimele istoriei care i-a adus în situaţia de actori involuntari ai unei farse judiciare puse la cale de învingători. Nu altfel au reacţionat, la ceasul decăderii, Gaddafi, Saddam Hussein ori compatriotul (şi etern contemporanul) nostru Ceauşescu. Nici Mussolini cel din ultimele ore nu s-a simţit vinovat de nimic, Hitler şi-a pus capăt zilelor în bunkerul său convins că poporul german (ce nu fusese în stare a obţine victoria în război) nu l-a meritat drept conducător, iar Stalin a murit în patul lui punând la care o nouă epurare menită a curăţa Partidul de “elementele şovăielnice”. O armată de dictatori africani şi latino-americani a sfârşit fie de mâna succesorilor lor, fie în exil, neregretând nimic altceva decât faptul că nu au acţionat mai devreme şi mai radical împotriva celor ce i-au îndepărtat de la putere. Cu o treaptă mai jos, nenumăraţii Klaus Barbie şi Alexandru Nikolski ai veacului trecut nu au găsit nimic să-şi reproşeze şi s-au mirat sincer de nerecunoştinţa celor ce le-au pus în cârcă lucruri reprobabile interpretând fapte care, pentru ei, ţineau de “datorie” şi de “serviciul în slujba patriei sau al poporului”. Cât despre birocraţii ororii, de la cei aflaţi în slujba diplomaţiei răului la cei ce completau statistici şi de la entuziaştii de nevoie la cei ce mânuiau ranga, au trecut cu toţii dintr-o epocă în alta voioşi şi descurcăreţi fără a-şi pune nici un fel de probleme căci – nu? – supravieţuirea scuză orice. Cu toţii au acţionat în numele unei necesităţi superioare: cei din vârf în numele imperativelor istorice, cei de jos la comanda celor de sus şi, la capătul rundei, fiecare se apără spunând că a făcut ce i-a fost dat să facă în condiţiile date. Într-o asemenea situaţie mai are rost să vorbim de vinovăţie? Ce mai înseamnă ea atunci când se poate proba, la fel de uşor, că toţi sunt vinovaţi şi că nimeni nu e vinovat?
Credinţa ne spune că – la scară umană – posibilitatea mântuirii se bazează pe caracterul universal al conştiinţei. Departe de ambiguităţile ştiinţelor cognitive (care reactualizează străvechile paradoxe ale autoreflexivităţii), pentru credinţă conştiinţa înseamnă ceva simplu şi clar: capacitatea de a distinge între bine şi rău. Cunoaşterea acestei distincţii (pe care o posedăm înaintea oricărei cunoştinţe şi pe care educaţia doar o actualizează) reprezintă criteriul judecăţilor şi al deciziilor noastre de-a lungul întregii vieţi. Ceea ce înseamnă că omul poate face răul, dar nu-l poate face fără a şti că-l face. Tocmai în această conştiinţă îşi are temeiul responsabilitatea. Şi, în egală măsură, asumarea răului făcut, penitenţa şi iertarea. Să mai remarcăm un lucru: în afara acestei logici a credinţei care a impregnat fundamentele jurisprudenţei, dreptul nu e nimic altceva decât o reglare de conturi între puternicii zilei de azi şi cei ai zilei de ieri. De aceea Unamuno spunea, cu deplină îndreptăţire, că pedeapsa nu e dată pentru a-l mulţumi pe cel jignit, ci – dimpotrivă – pentru a-l ajuta pe cel care a jignit să îndure consecinţele faptelor sale şi să se ridice la nivelul iertării care este deasupra oricărei pedepse.
Vor fi fiind frumoase aceste lucruri, dar sunt ele şi adevărate? Au toţi oamenii parte de conştiinţă adică, cum spune credinţa, conştiinţa e universală? Distincţia dintre bine şi rău este o evidenţă atât de simplă încât e accesibilă oricui sau e un dat istoric, pe care doar subtile hermeneutici îl pot pune în evidenţă (şi întotdeauna într-un context determinat)? Putem face răul fără a şti că-l facem? Poate fi conştiinţa anesteziată până la a stabili legături acolo unde sunt rupturi şi a crea falii acolo unde sunt continuităţi? Este judecata dizolvabilă în mulţime sau în argumentul tu quoque? Dreptul a uitat de dreptate şi a ajuns o complicată afacere de procedură? Şi, mai ales, cărei umanităţi îi aparţine omul fără conştiinţă? Care e soarta lumii în care nu mai există nici o distincţie între bine şi rău?
Mladici, Bagosora şi Sary sunt contemporanii noştri. Înainte de-a fi arestaţi şi deferiţi tribunalelor s-au plimbat nestingheriţi printre noi după ce n-au mai fost la putere. Oameni care şi-au schingiuit şi omorât semenii îşi duc nepoţii de mână în parcuri şi le spun poveşti. Sunt aici, difuzi dar omniprezenţi precum răul fără nume ce ne înconjoară din toate părţile. La 23 de ani de la căderea Cortinei de Fier nici libertatea, nici prosperitatea şi nici educaţia nu sunt lucrurile ce ne vin în minte ca fiind datele de bază ale lumii noastre. Dimpotrivă, cel mai mare jaf din istorie se asociază cu o vulgaritate fără margini pe ruinele a milioane de vieţi risipite şi rătăcite. Cei ce-au câştigat în această cursă imundă îşi agită ostentativ paietele; cei ce-au pierdut îşi îneacă neputinţa în delirul grotesc al pseudorealităţilor. Şi unii, şi alţii vorbesc patetic despre un Dumnezeu care, sătul de ticăloşia lumii, pare a ne fi abandonat pe toţi. După 23 de ani nimeni nu mai înţelege ce s-a întâmplat atunci, in illo tempore, nici cum din speranţa ce ne-a cuprins pe toţi în acele zile s-a născut absurdul în faţa căruia ne resemnăm astăzi. Atunci când îndrăzneşte a se privi pe sine, fiecare îşi spune: aşa a fost să fie; s-a-ntâmplat şi gata. Dar unde e binele şi unde e răul acestei lumi? Unde e judecata menită a ne lumina rosturile vieţii noastre? Unde e capacitatea de a înţelege, de a asuma, de a (ne) schimba? Unde e conştiinţa?
Cu ani în urmă, un prieten mi-a povestit un straniu episod al odiseei afacerilor sale: la un moment dat a avut neplăcuta ocazie de a descoperi că unul dintre partenerii săi îl înşela. L-a chemat şi i-a spus în faţă ceea ce era de spus. Omul nu a negat, ci doar a răspuns: domnule, asta e, am şi eu copii, am datorii şi trebuie să mă descurc. Spune-mi tu, ce-i mai bine să fac: să dau în cap sau să fur? Fără a şti, omul acela a numit problema timpului nostru: într-adevăr, ce e furtul comparativ cu crima? Şi dacă n-am fost în stare să judecăm crimele, cum vom fi în stare să judecăm furturile? Atât criminalul, cât şi hoţul pledează nevinovaţi.....
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
