Nu cred ca exagerez in vreun fel afirmand ca Isaiah Berlin a fost, alaturi de Raymond Aron, cel mai important reprezentant al gandirii liberale din veacul XX. Este ceea ce marturisea Mario Vargas Llosa in discursul de la decernarea Premiului Nobel pentru Literatura. Viziunea lui Berlin asupra conditiei umane se regaseste in chip elocvent si vibrant in volumul Cinci eseuri despre libertate si alte scrieri aparut in 2010 la Editura Humanitas, in colectia Zeitgeist (in excelenta traducere datorata lui Laurentiu Stefan).
Destinul acestui extraordinar spirit, adversar ireconciliabil al oricarei forme de tiranie, fie ea politica ori mentala, ne da ocazia sa meditam la soarta liberalismului politic in lumea de astazi, ca si asupra tensiunilor imanente proiectului Luminilor. Ultimul volum de eseuri al lui Isaiah Berlin (publicat inca in timpul vietii), purtand semnificativul titlu The Sense of Reality (New York, Farrar, Straus and Giroux, 1997) cuprinde contributii pe teme fundamentale pentru demersul acestui fascinant ganditor: filosofia si represiunea guvernamentala; marxismul si Internationala in secolul al-XIX-lea; revolutia romantica si criza gandirii moderne; Immanuel Kant ca izvor mai putin cunoscut al nationalismului; Rabindranath Tagore si constiinta nationalitatii. Elogiul realitatii si a refuzului speculatiilor nebulos-romantice, al abstractiunilor utopice sunt teme esentiale care definesc gandirea lui Berlin. Dedicata marelui pianist Alfred Brendel, de care a fost legat printr-o solida prietenie, cartea este tipica pentru stilul lui Berlin: o eleganta a discursului dublata de o imensa, insa neostentativa eruditie, dar si o curiozitate pentru teritoriile mai putin vizitate din lumea ideilor si un curaj al stabilirii asociatiilor pe care putini filosofi contemporani il dovedesc. Aceste caracteristici ale reflectiei lui Isaiah Berlin sunt de altfel luminate si intr-un frumos eseu scris de marele pianist Alfred Brendel aparut in grupajul dedicat, in 1997, de New York Review of Books celui disparut. Isaiah Berlin a fost un umanist enciclopedic, o prezenta intelectuala de o imensa vivacitate. Stau marturie in acet sens entuziasmul cu care a scris despre muzica lui Verdi, dar si despre Schubert si Schumann, superbele eseuri despre Vico, Herder, Joseph de Maistre (in care il cita admirativ pe Cioran), ca si exceptionalele studii despre intelighentia rusa, despre populism, Herzen, Turgheniev, amintirile despre Anna Ahmatova (se pare ca intalnirea lor din 1945 a fost motivul furiei lui Andrei Jdanov, supremul culturnic stalinist, impotriva marii poete ruse acuzata, intr-un discurs macabru din 1946, de a fi "jumatate prostituata, jumatate calugarita"). Sunt lucruri despre care scriu pe larg Gyorgy Dalos in The Guest from the Future: Anna Akhmatova and Isaiah Berlin (New York: Farrar Straus and Giroux, 1998) si Michael Ignatieff in minunata sa biografie Isaiah Berlin: A Life (New York: Henry Holt/Metropolitan Books, 1998).
Isaiah Berlin nu a creat un sistem filosofic. Cu ani in urma, intr-un celebru eseu publicat in volumul Russian Thinkers, el propunea o distinctie esentiala pentru istoria ideilor: pornind de la o fabula antica, discernea intre ganditorii din familia ariciului si cei din familia vulpii. Primii sunt obsedati de o idee grandioasa, cata vreme cei din a doua categorie accepta sa recunoasca legitimitatea unor demersuri mai putin ambitioase, pe mai multe directii si planuri. Ariciul este cel care stie un lucru, si din aceasta pozitie epistemica decurge un monism si chiar un absolutism radical. Vulpea stie mai multe lucruri si se incapataneaza sa le priveasca in complexitatea si relativitatea lor. Unii din criticii lui Berlin au vazut in identificarea ganditorului britanic cu orientarea vulpii un sprijin pentru directiile relativizante din filosofia contemporana. Eu cred ca este vorba mai degraba de recunoasterea polimorfismului inevitabil al vietii sociale si spirituale, ca si de o atitudine deliberat reticenta in raport cu pretentiile omnisciente ale arhitectilor de sisteme metafizice.
Metodologia indoielii
Berlin a fost intotdeuana convins ca omul este o fiinta failibila, ca eroarea este inscrisa ca posibilitate in chiar natura actului gandirii si ca iluzia societatii perfecte este o capcana care trebuie cu grija ocolita. As mentiona printre contributiile de seama ale lui Isaiah Berlin articolele sale pe tema nationalismului si a sentimentului national. Intr-o vreme cand nu putini erau cei care scrisesera necrologul ideologiilor si miscarilor nationaliste. Berlin a insistat asupra resorturilor si sensurilor mai putin vizibile ale cautarii identitatii de grup. La fel de importante raman si scrierile sale despre libertate. Ma gandesc in primul rand la disjunctia intre libertatea pozitiva si aceea negativa. Aceasta din urma se refera la apararea dreptului subiectivitatii de a nu fi dominata de forte exterioare, deci la sansa individului de a se sustrage conditionarilor institutionale (stat, partid, natiune, etc.). Aceste scrieri ale lui Berlin, aparute in romaneste pentru prima oara in 1996 la editura Humanitas, si reeditate acum alaturi de publicarea inedita al celui de-al cincelea eseu despre libertate, fac parte din cel mai pretios tezaur al gandirii neincorsetate a modernitatii. Oferind un avertisment sobru la adresa oricarui proiect de inginerie sociala, ele il aseaza pe Berlin in compania celor mai influenti critici ai comunismului si fascismului. Nu trebuie sa uitam ca traiectoria vietii lui a fost afectata in mod fundamental de de aparitia spectrului totalitar in Europa. In copilarie a fost martorul atat al delirului revolutionar bolsevic din 1917 cand era in Sankt Petersburg impreuna cu parintii sai, dar si al antisemitismului politic modern (in anii in care a locuit in Riga) care a hranit extrema drepta europeana in secolul douazeci. Pentru a parafraza o caracterizare facuta de catre Tony Judt lui Leszek Koￅakowski (extinsa de autor tuturor intelectualilor central europeni), consider ca Isaiah Berlin s-a format in umbra experientei istorice a dictaturii, a razboiului, devastarii si genocidului care a avut ca epicentru ceea ce Timothy Snyder a numit "Europa estului, in special Belarus, Ucraina, Polonia si tarile baltice" ("Holocaust: The Ignored Reality," New York Review of Books, July 16, 2009). Am scris despre cartea lui profesorului Snyder, Bloodlands, voi reveni.
O astfel de cheie interpretativa pentru destinul si opera filosofului britanic ne ajuta sa descifram accentul pus de acesta asupra importantei libertatii negative, deci aceea care ne permite sa tinem sub control tentatiile pozitivismului autoritar. In acest sens, putem considera ca abordarea lui Berlin este apropiata de cea a liberalismului fricii. Pornind de la observatiile ganditoarei Judith Shklar (la randul ei nascuta in Riga), Judt considera ca acest tip de liberalism apara mai presus de orice ratiunea si moderatia. El este rezultatul exprientei nemijlocita a exceselor ideologice, provine din constiinta mereu treaza a posibilitatii unei catastrofe, a tentatiei exercitate de gandirea totalizanta in oricare dintre multiplele ei forme (mai ales in cazurile in care aceasta din urma este eronat perceputa drept o oportunitate sau o renastere), (New York Review of Books, September 24, 2009).
Liberalismul fricii
Berlin, alaturi de Leszek Koￅakowski si Judith Shklar, au asociat ideii de libertate un element fundamental: indoiala in raport cu orice promisiune ori ispita utopica. Secolul razboiului civil european (si nu numai) a demonstrat pericolul mortal al universalismului intrinsec ideii de modernitate presupusa de proiectul iluminist. Antidotul propus de Berlin este apararea si incurajarea pluralismului. In eseul "Alleged Relativism in Eighteenth-Century European Thought" (1980), Berlin a formulat in mod memorabil acest principiu: "in casa istoriei umanitatii exista mai multe locuinte". El si-a pastrat convingerea ca experienta umana implica indeajuns de multe spatii comune incat sa ne permita sa intelegem si sa apreciem diversitatea culturala atat de necesara liberalismului. Berlin si Shklar au argumentat pentru necesitatea unui orizont moral intr-o societate decenta. Numai astfel este protejata diversitatea de pericolul uniformizarii violente a spatiului public. Din acest punct de vedere, liberalismul este o doctrina extraordinar de dificil de asumat: "refuzul in sine de a impune unanimitatea unei credinte si omogenitatea normelor de comportament presupune o imensa capacitate de autocontrol. Asumarea perseverenta a tolerantei este cu mult mai dificila si mai complicata din punct de vedere moral decat represiunea." (Judith Shklar, Ordinary Vices, Belknap Press of Harvard University Press, 1984, pp. 4-5). In concluzie, putem spune ca gratie lui Berlin, intelegem faptul ca ideile au deopotriva forta si consecinte, ca exista, orice ar spune unii solispsisti amorali, o responsabilitate a actului intelectual. Liberalismul fara iluzii al lui Berlin, Koￅakowski, Havel sau Shklar este de fapt trista si dureroasa lectie pe care cealalta Europa a lasat-o civilizatiei occcidentale contemporane. Lectura volumului recent aparut la Humanitas si expunerea la opera lui Isaiah Berlin sunt modalitati de a invata aceasta lectie, de a interioriza trauma, complexitatile, dar si sperantele pe care secolul 21 le-a adus cu sine din veacul trecut. Berlin a lasat in urma o opera deschisa, o metodologie a indoielii si, mai ales, o justificare profunda, credibila si durabila a pariului pe libertatea fiintei umane.
