Minunat era ca liderii Aliantei Dreptate si Adevar sa se fi inteles din priviri. Minunile insa tin putin si se intimpla de regula in carti, asa ca ideea conflictului dintre Basescu si Tariceanu e actuala si plictisitoare de aproape un an.

Privit dintr-un unghi inedit, conflictul dintre palate poate fi interesant si, intr-o oarecare masura, tonic. E util mereu ca tara sa fie bine guvernata. E benefic pentru romani ca Romania in 2006 sa fie o tara bine guvernata.

E de dorit ca intre liderii politici care impart si administreaza puterea sa inceteze disputele personale, conflictele intens sau total personalizate; e ideal ca interesul public sa fie cel care uneste, nu desparte.

Dar daca un asemenea proiect inalt-consensual este ratat in chip programatic, daca asa ceva nu este cu putinta sub nici o conditie, ramine, inainte de a cinta actualei structuri de putere un prohod care pare inevitabil, sa vedem care este partea folositoare a acestui conflict intre Cotroceni si Guvern.

Amendabila, dar nu in totalitate, ideea ca razboiul este „un factor de progres" poate cataliza sau „desira", de una singura chiar, o intreaga istorie a umanitatii.

Dintr-o anume perspectiva, din cauza razboiului, inteles nu doar in sensul restrictiv de confruntare care se lasa cu singe, oase rupte si capete taiate, s-au facut salturi extrem de spectaculoase, atit de mari incit, daca adunam faptele sub umbrela Zeului „polemos", ramin destul de putine pe dinafara.

Teoretic, razboiul e bun pentru ca slabeste grupurile de interese. E ca in situatia in care sint angrenate grupari mafiote: cind doua dintre ele se macina una pe alta, cistiga politia.

Punctual si practic, in cazul de fata, confruntarea dintre cele doua tabere care domina la aceasta ora structurile vizibile de putere ne-a pus pe tapet o serie intreaga de adevaruri care vor fi greu de acoperit de acum inainte; sensul lor trece dincolo de mult uzata idee a „circului" de rigoare care insoteste un conflict la nivel inalt.

Daca Traian Basescu l-ar fi crutat pe actualul premier, am fi aflat mult mai greu sau nu am fi aflat deloc despre legaturile apropiate si periculoase pe care le are si pe care le intretine, in plin dispret public, Calin Popescu Tariceanu. Am fi ratat citeva bilbe de proportii ale prim-ministrului in chestiuni esentiale; confuzia fata de „buna guvernare" e doar ultima dintre ele.

Cu siguranta ca am fi ratat si multe dintre momentele antologice care au in prim-plan „maciucarii" celor doua partide.

Pe de alta parte, daca seful statului ar fi cazut la pace cu neasteptatul premier al Romaniei, pina in toamna lui 2004, e mult mai probabil ca tema colaborarii lui Traian Basescu cu fosta Securitate ar fi avut in spatiul public un contur mult mai tremurat, iar aceea a apropierii dintre seful statului si o zona suspecta din SRI ar fi fost ca si inexistenta.

Daca vrem sa avem un inventar al pierderilor care s-ar fi inregistrat in cazul unui consens blind intre cele doua tabere, e suficient sa scanam presa ultimelor luni. Lista e impresionanta.

E corect: gustul adevarurilor rezultate din conflictul celor doi lideri e din cale-afara de amar. Institutiile continua sa fie personalizate. Iar mecanismele institutionale care ar trebui sa domine oamenii se vad dominate de acestia. E nefiresc, dar e adevarat. Ar fi insa gresit sa raminem numai la acest nivel de interpretare.

Conflictul dintre Basescu si Tariceanu, dintre doua retele de putere care se complexifica de la o zi la alta, are si un sens mai adinc. E, sa nu ne miram, si o pledoarie pentru transparenta. Ostilitatile sint spre beneficiul societatii civile, pentru ca fac vizibile miscarile de trupe si strategiile de lupta politica.

Avem si un termen de comparatie recent: decit o omerta vinovata care ascunde nu doar un conflict intre palate (in epoca Iliescu-Nastase), ci o realitate ampla, mai bine, mai util un scandal din care sar schije la vedere. Caci, din cauza lui, avem, orice s-ar spune, o guvernare mai transparenta.