Decizia privind termenul de aderare la UE a Romaniei si Bulgariei, bazata pe evaluarea progreselor celor doua tari, nu va ramane fara consecinte politice la Bucuresti.
Chiar daca o posibila amanare pana la jumatatea sau sfarsitul lui 2007 nu este rezultatul exclusiv al unor contraperformante vizibile ale guvernului de la Bucuresti, ci mai degraba un efect al bombelor care explodeaza periodic si nepedepsit pe bulevardale Sofiei. Va fi raportul un moment de bilant pentru actualul cabinet sau va fi speculat in disputa dintre PNL si
PD? De pariat pe a doua varianta, atat de caracteristica, din pacate, mediului politic dambovitean.
Avertismentul comisarului pentru extindere Ollie Rehn ca raportul nu va fi apa de trandafiri, dublat ingrijorator de informatia „Financial Times" privind posibila amanare a integrarii Romaniei si Bulgariei, a agitat dezbaterile publice. Dar, ca de obicei, se cauta tapi ispasitori si nu responsabili pentru neimplinirile din procesul de aderare.
La fel ca in vremea PSD, rezolvarea va fi probabil simbolica, in planul imaginii. Atunci criticile europene erau aruncate in spatele fragil al opozitiei carcotase si distructive, plangacioasa la usa Bruxellesului.
Acum se contureaza explicatia instabilitatii politice create de jocurile de putere dintre Traian Basescu si Calin Popescu-Tariceanu, respectiv dintre PD si PNL.
In ultima luna, in spatiul public au gravitat tot felul de scenarii greu demonstrabile, care sustineau ca un raport pozitiv va favoriza planurile PD si ale presedintelui de a rasturna cabinetul Tariceanu. Paradoxal, dar un raport negativ serveste perfect PNL, principalul emitator al mesajelor preventive.
Astfel, orice critica la adresa guvernului condus de liberalul Tariceanu, chiar bine intentionata, va putea fi interpretata si, probabil, general acceptata ca un atac la adresa integrarii Romaniei in UE.
Chiar si actiunea intempestiva, probabil pe cont propriu si de un realism discutabil, a consilierului prezidential Theodor Stolojan de preluare a puterii in PNL va putea fi inabusita cu acelasi argument, al nevoii de surdina politica pentru ca executivul sa-si faca temele restante din procesul de aderare.
In mod normal si in orice stat civilizat, o critica este asumata, erorile indreptate, masurile de reforma accelerate. Pentru ca acest guvern sa faca diferenta fata de cabinetul Adrian Nastase, care-si ingropa sub presul retoricii esecurile sau, mai grav, abaterile de la drumul stabilit prin consens, ar fi necesara o evaluare interna, depolitizata.
O proba de maturitate ar fi nu menajarea pana la data integrarii, fie ea 2007 sau 2008 a guvernului, ci explicatii argumentate pentru ce nu s-a facut in domeniile aflate sub clauzele sectoriale sau sub monitorizare postaderare. O remaniere si o eficientizare ale activitatii politice ar fi preferabile unor acuzatii reciproce sau unui optimism gol de continut.
O alta demonstratie de realism pe care am astepta-o de la puterea de la Bucuresti ar fi sa inceteze sa mai fetisizeze data aderarii. Important nu este decat in jocul politic intern daca intram oficial la 1 ianuarie 2007 sau 1 ianuarie 2008.
Un singur impuls in favoarea unei abordari pragmatice: raportul intre contributia Romaniei la Bugetul UE si capacitatea de absorbtie a fondurilor europene, estimata in prezent de experti la 15%.
