O familie din comuna Liteni, satula de singuratatea ce le „domnea” in batatura, s-a gindit sa-si aduca in casa si o raza de soare. Cum nu puteau face copii, au inceput sa colinde pe la centrele de plasament.

“Am mers mai intii la Falticeni, unde am gasit o fetita, Ana Maria, era micuta, avea trei ani si se tragea dintr-o familie de tigani argintari.

Am fi luat-o, dar cind am aflat ca tatal ei era criminal, ca o omorise pe mama ei si ca acum era in puscarie, nu am mai avut curaj sa o luam. Am mai stat asa citiva ani, pina cind am mers la un alt centru de plasament, decisi sa cautam un copil fara parinti, pentru ca sa nu ne trezim peste ani, dupa ce l-am crescut, ca-l ia cineva de linga noi”, povesteste molcom D.B.

, cel care a devenit, peste noapte, tatal unui copil in virsta de 7 ani.

“La centrul respectiv am mers cu o cumnata de-a mea, ce vroia si ea sa infieze un copil. Printre cei mici era si Lenuta, despre care mi-au spus ca e la scoala speciala. Nu stiam eu ce e aia scoala speciala, m-am gindit ca e un copil deosebit si am vrut si eu sa am cu ce ma mindri prin sat. I-am spus atunci fetei sa aleaga una dintre familii, dar ea, de indata ce m-a vazut, a si spus ca .

Mai mult ea m-a ales pe mine decit eu pe ea, iar de atunci mereu imi zice mama”, isi aminteste N.B., usor amuzata, dar si induiosata de ziua in care a devenit mama.

Un an de zile au tot umblat cu acte si prin tribunal, pina cind Elena a devenit oficial fiica lor.

O vreme, fata a fost tare fericita, pina cind dorul de sora ei, de care parintii adoptivi nu stiau, a razbit dincolo de fericirea de a avea o familie.

Intr-o zi, le-a marturisit parintilor ca are o sora, dupa care plinge uneori, pentru ca ii este dor de ea. „Tare as vrea ca macar cind stam la masa sa fie si ea, sa mincam impreuna”, le-a zis Elena. Au cerut celor de la centrul de plasament sa o lase pe sora ei, Ana Maria, sa vina pe la ei, a si stat o perioada acolo, in timpul vacantei.

“Apoi, cind ma duceam la ea, imi spunea:« mamico, sa nu uiti de mine, sa nu ma lasi departe». Abia astepta vacanta, ca atunci stia ca vin sa o iau acasa. Aproape mereu cind mergeam acolo venea si mi se plingea ca a batut-o cutare si o gaseam imbracata cu haine in batjocura. Bine ca a scapat de acolo”, rasufla usurata mama fetelor.

Si tatal isi aminteste de ziua in care au luat-o pe Ana Maria la ei acasa: “cind am plecat cu ea, si-a facut iute bagajelul. Era tot numai bucurie, tremura si spunea: taticule, am luat-o ! Ce ai luat, draga ? Bataie. Mi-a aratat, avea tot felul de vinatai pe corp. Si-a pus mintea cu ea o fata de 18 ani, pe cind ea avea 12 anisori.

Am vrut s-o vad si eu pe aceea, sa vad ce fel de om e acela care are inima sa bata un copil asa”, rosteste el, incrincenat parca de amintirea celor intimplate.

• “Nu dau eu fetita tatii, cum s-o dau, ea fara mine cred ca moare”

Ana Maria are 15 ani, e micuta de statura, cu parul saten, prins in coada, la spate. Are un zimbet placut si timid, pentru ca de fiecare data cind zimbeste isi apleaca capul, ca pentru a-l feri de privirile altora. Acolo unde a crescut, un zimbet era suficient pentru ca altii sa aiba motiv sa o bata crunt ori sa fie tinta batjocurii celor mai mari.

Ana Maria si sora ei mai mare, Elena, au crescut intr-un camin de plasament de la o virsta frageda, nici macar nu-si mai amintesc ceva de parintii lor naturali, care figureaza in acte ca au murit in 2001.

Zilnic, Ana Maria trebuie sa ia 7 pastile, medicamente antivirale, despre care chiar doctorii spun ca sint in stare sa te tehuiasca de cap. Dar ea si cu sora sa, Elena, care sufera tot de deficienta mintala, fac mereu lectii acasa, vin doi profesori de la scolile din jur ca sa le predea lor matematica, romana, geografia si istoria.

Surprinzator, Ana Maria se descurca mai bine decit sora sa, ba chiar ii place matematica. Cind le-am vizitat, ele tocmai isi faceau temele la matematica.

“Avem niste fete deosebite, multumesc Domnului pentru ele. Fac de toate in gospodarie, pot sa plec linistit de acasa si sa ma las in baza lor. Ana Maria tine mai ales la igiena si la curatenie, pune totul la locul lui, daca noi am lasat ceva aiurea”, povesteste mindru tatal lor adoptiv, care spune ca ar fi in stare sa mai ia un copil cu o boala asemenea cu cea a Anei.

“Pe parcurs, cu ajutorul lui Dumnezeu, Ana Maria o sa ramina impreuna cu noi, o vom infia si pe ea. Dupa ce va implini virsta de 17 ani, vom incepe formele de adoptie, pentru ca, daca facem asta mai devreme, nu vom mai primi bani pentru medicamentele ei”, spune el despre decizia sa de a infia si aceasta fata.

Fetele spun ca ar mai fi stat o vreme, cind erau mici, pe la niste bunici, doar pe ei si-i amintesc vag, nimic insa de parinti. Mama lor de acum spune ca ar fi auzit ca ele au mai fost infiate pe o perioada scurta de timp de o familie mai in virsta, dar totul nu a durat decit citeva saptamini.

Tatal fetelor e hotarit sa faca totul pentru ca Ana Maria sa ramina alaturi de ei: “nu dau eu fetita tatii, cum s-o dau, ea fara mine cred ca moare. Niciodata nu am considerat ca ea ar fi un pericol pentru familie. Totusi, de curiozitate, pe la inceput, am stat de vorba cu un doctor specialist si l-am intrebat mai multe despre aceasta boala (HIV).

L-am intrebat si noi ceva mai prostesc, adica, daca o musca un tintar sau o alta ginganie si dupa aceea musca pe altcineva, il imbolnaveste ? Mi-a spus : doamna, daca ar fi asa, atunci toti ar trai izolati. De atunci am scapat de orice grija.

Nu e pericol decit la o transfuzie de singe, la o cantitate mai mare de singe… S-a lovit la picior o data, atunci nu am mai tinut cont, m-am murdarit si eu de singe. E copila mea, trebuia sa o ingrijesc”.

• „Le-am spus vecinilor ca daca era copilul meu in situatia asta, ce trebuia sa fac? Dar daca ei ar fi avut un copil bolnav, ce faceau? Nu avem nevoie de nici un beneficiu de la oamenii din sat, avem nevoie de intelegere si vorba buna”

Tatal lor adoptiv are 42 de ani, pe cind mama 37. “Parinti asa tineri cu doua fete atit de mari. Daca faceam copii atunci cind m-am maritat eu, aveau acum 20 si ceva de ani, pentru ca ne-am luat atunci cind el avea 22 de ani, iar eu 16” spune N.B., cu o mica urma de regret in glas.

Privindu-si fetele, barbatul ei a adaugat: “Noi nu putem face deosebire intre copii nostri si alti copii, pentru ca noi nu am avut copii, nu am putut face. Noi stim dragostea numai de copii astia. Chiar daca am fi avut copii, nu cred ca am fi facut diferenta intre ei si ele”.

In ciuda reticentelor de care se lovesc cei care sint bolnavi de HIV, parintii Anei Maria nu au ascuns celor din jur adevarul. Chiar cu riscul de a suferi ei de pe urma bolii fetei, le-au spus si vecinilor, cunoscutilor si mai ales rudelor. “Vecinii mei stiu de faptul ca fata mea e bolnava, dar nimeni nu a spus nimic de rau, cel putin de fata cu mine.

Sint un om respectat, nu m-am certat cu nimeni, nu am fost pe la procese, prin tribunale. Le-am spus vecinilor ca daca era copilul meu in situatia asta, ce trebuia sa fac? Dar daca ei ar fi avut un copil bolnav, ce faceau? Nu avem nevoie de nici un beneficiu de la oamenii din sat, avem nevoie de intelegere si vorba buna”, povesteste D.B.

despre modul cum s-au luptat ei pentru ca fetele sa fie acceptate de catre comunitate.

Ana Maria are acum si prieteni printre copiii vecinilor, se joaca impreuna, dar tot timpul are in minte cele invatate de acasa, ca nu are voie sa se atinga de obiectele ascutite, sa nu se raneasca cumva.

“Rudele noastre nu au avut nimic de rau de spus despre copilasul nostru. Am un frate si o sora, ambii au copiii lor, vin des la noi, uneori chiar seara de seara, iar copiii nostri se joaca impreuna. Mereu vin pe aici, ne ajutam reciproc, nu s-a pus niciodata problema sa ne ferim unii de altii”, adauga D.B., cu vorba lui rara si clara, dar cu un ton blajin.

Cei doi se gindesc deja la viitorul fetelor: “Lenuta, cind o sa aiba 18-19 ani o sa se casatoreasca si o sa mearga la locul ei, Ana Maria va ramine cu noi, cu baba si mosneagul”, spun ei, constienti de faptul ca soarta Anei e cu mult diferita de cea a Elenei.

Anei Maria ii plac foarte mult cartofii pai, ar minca toata ziua asa ceva. Pentru boala ei, doctorul i-a recomandat sa consume cit mai multe lactate, oua si carne, desi cu ouale trebuie sa aiba grija, din cauza hepatitei cronice.

“Are nevoie si de fructe, dar avem o livada in apropierea si de acolo aduc cite doua carute de mere. De multe ori stateam dupa ea sa manince. Cred ca nu era invatata, avea stomacul strimt, nu prea mergea mincarea, mai mult ne rugam de ea”, spune tatal ei.

Anul trecut, Ana Maria a fost la mare, intr-o o excursie organizata de catre fundatia Angels Hope, dar nu prea a avut cum sa intre in apa, pentru ca imediat facea un fel de alergie.

„Pina sa le iau pe ele, casa mea era pustie”

De cind a ajuns in sinul acestei familii, adica de mai bine de un an si jumatate, Ana Maria nu a mai avut nici o internare, cu toate ca inainte statea mai mult prin spital. Se mira si doctorii ce o ingrijesc de faptul ca acum nu mai face nici un fel de crize.

“Vina” o poarta faptul ca a schimbat mediul in care traieste, dragostea parinteasca si cea a surorii sale, traiul in mijlocul naturii, zimbetul de fericire de pe fata ei sau poate increderea si dragostea de viata pe care o are acum.

Familia ei incearca sa o ajute si cu alte mijloace decit medicamentele antivirale pe care Ana Maria le ia zilnic.

“Un doctor mi-a recomandat sa ii fac tratament si cu argila alba, iar cind a fost un vecin in Israel, am cumparat si noi de la el argila. Zilnic ii preparam, o punem sa stea 12 ore intr-un pahar cu apa si abia dupa aceea ii dam sa bea”, zice tatal ei, aratind paharul cu apa pe fundul caruia se vede un strat de argila.

In fisa medicala a Anei Maria scrie ca ea are deficienta mintala grava, ca IQ-ul ei este de 65 si ca pe linga HIV, sufera si de hepatita cronica.

Numai ca atunci cind o vezi si vorbesti cu ea, iti vine sa arunci hirtia respectiva si sa le spui tuturor ca Ana Maria e o fetita normala, ca oricare alta dintre cele care merg la scoala.

Mama, pe cind vorbeste, se joaca cu parul ei, iar tatal se apropie si o mingiie ocrotitor pe crestet. Imaginea unei familii normale, numai ca un secret teribil se ascunde in singele micutei, virusul HIV-SIDA.

“Chiar daca nu avusesem inainte copii, cind le-am avut pe ele, parca aveam copil din totdeauna. Cea mai mare dragoste era in casa, cea mai mare fericire, de abia atunci simteam si eu ca sint barbat la casa, cind vezi ca umbla copiii prin jurul tau. Pina sa le iau pe ele, casa mea era pustie. Era o fericire intre sot si sotie, dar era lipsa de copii, nu era nici dragoste de lucru.

Munceam si imi puneam intrebarea : pentru cine muncesc eu, cui ii ramine ce fac eu. Mai mult, in Sfinta Scriptura Domnul Iisus spune asa : cine primeste un copil ma primeste pe mine ! Asta e cea mai mare fapta pe care am facut-o eu : au parinti, au o casa si masa. La camin, acolo, poate ca aveau tot ceea ce le trebuia, dar nu aveau dragoste”, spune parintele fetelor, cu emotie in glas.

• “Ceea ce o deosebeste pe ea de cei bolnavi de HIV, dar aflati in centrele de plasament, este faptul ca cei de acolo au mereu fete triste, isi doresc mult sa iasa de acolo, pe cind ea e diferita”

Ana Maria a fost vizitata si de o comisie de la Directia de Protectie a Copilului Suceava, care a ramas uimita de progresele pe care le-a inregistrat starea ei de sanatate, atit fizic cit si psihic, de cind are o familie.

“Starea ei este acum stabila, s-a ameliorat si se mentine la un nivel bun, numai capacitatea ei de efort fizic si psihic e scazuta. E o reactie normala, din cauza tratamentului, care duce la scaderea eforturilor de concentrare.

Ceea ce o deosebeste pe ea de cei bolnavi de HIV, dar aflati in centrele de plasament, este faptul ca cei de acolo au mereu fete triste, isi doresc mult sa iasa de acolo, pe cind ea e diferita. E ceva ce centrele nu pot oferi, indiferent de hrana si de lucrurile pe care le pui la dispozitie.

Copiii integrati in familii devin mult mai sociabili, vad viata mai in roz, li se creioneaza un viitor, devin mai optimisti”, a constatat expertul serviciului Alternative de tip Familial si Adoptii, Loredana Corduneanu.

Cazul Anei Maria este un bun exemplu al rezultatelor benefice care se inregistreaza prin folosirea unui alt sistem de ingrijire a copiilor, intr-un cadru cit mai apropiat de cel al unei familii.

“In prezent, in sistemul nostru de protectie, dezvoltarea unei retele de asistenti maternali profesionisti pentru copilul seropozitiv reprezinta o prioritate. El este un factor care accelereaza procesul de dezinstitutionalizare, asigurind ingrijirea, cresterea si dezvoltarea intr-un mediu familial, propice copiilor aflati in sistemul de protectie.

Prin acest program se incearca si integrarea copiilor seropozitivi in comunitate, evitindu-se marginalizarea socio-culturala a acestora”, a declarat directorul executiv al Directiei Judetene de Protectie a Drepturilor Copilului, Sorina Brindusa Bialy.

Ca Ana Maria mai sint numeroase cazuri de copii pe fata carora zimbetul nu mai infloreste, copii care stau cu privirea atintita pe geam, doar-doar va aparea si pentru ei o sansa, o familie care sa le acorde dragoste si sa primeasca la rindul lor dragostea lor pura si recunostinta de a-i oferi o sansa in viata.

Boala care ii macina devine si mai cruda in lipsa afectiunii parintesti, ei sufera pentru vina de a se fi nascut si tinjesc cu disperare dupa o vorba buna, o mina care sa ii alinte sau macar un zimbet.

De multe ori, ei sint cuprinsi de ghearele mortii fara ca sa fi cunoscut ce e fericirea, fara ca pe buzele lor sa infloreasca un suris sau fara sa aiba cui sa-i spuna “mama”. Se ofilesc si dispar fara ca cineva sa le mai pastreze vie macar amintirea sau sa verse din cind in cind o lacrima pe mormintul lor.

Ramin doar crucile singuratice, semn ca acolo a fost ingropat un suflet ce nu a simtit atingerea iubirii.