Demisia Occidentului din poziția de hegemon dispus să lupte și să înfrunte dictaturile orientale este exact factorul pe care mizează agresorii. Putin, Xi, ayatollahul și dolofanul nord-coreean cu pataloni bufanți și freză care spune multe despre frustrările personale știu, fiecare în parte, că SUA, NATO și democrațiile în general nu mai sunt dispuse să intre în război și să-și apere aliații și prietenii de la frontierele geopolitice.

Valentin NaumescuFoto: Contributors.ro

Pe scurt:

1. 1. La apogeul ascensiunii sale belicoase, antioccidentale și antiliberale, revizionismul dictaturilor orientale va crea „lumea celor patru războaie”. Ne îndreptăm spre această lume în marș forțat. Mai devreme sau mai târziu, probabil la orizontul anilor 2030 (deși se poate întâmpla oricând), axa Rusia-China-Iran-Coreea de Nord va încerca supunerea democrațiilor și distrugerea ordinii politice globale bazate pe supremația Occidentului și a valorilor liberale.
2. 2. Fiecare din cele patru dictaturi orientale cu pronunțată ură antioccidentală își va desfășura ofensiva planificată în regiunea sa de frontieră geopolitică – Rusia își va extinde agresiunea în Europa de Est, China va încerca preluarea Taiwanului, Iranul va intra în război cu Israelul iar Coreea de Nord va invada Coreea de Sud, așa cum a mai făcut-o în 1950, fiind oprită atunci de SUA. Toate aceste regimuri de forță, care își ucid acasă propriii cetățeni care li se opun, vor invoca fără îndoială cauze „sfinte”, „juste”, „repararea unor nedreptăți istorice”, „reunificarea” etc. Toate vor folosi cuvinte mari, care să apese coarda emoțională a popoarelor lor chinuite și să încerce să convingă țările confuze ale Sudului Global de „justețea” războaielor pe care le poartă și de „cât de bună va fi noua lume” condusă de dictaturile orientale. Din nefericire, chiar și în Occident vor fi suficient de mulți oameni atât de proști încât să creadă în justețea ideologică a celor patru războaie menite să consacre prăbușirea hegemoniei americane și a garanțiilor de securitate ale SUA.
3. 3. În câțiva ani, toate cele patru dictaturi ale axei vor fi puteri nucleare, după ce Iranul va fi finalizat (relativ curând, cu ajutorul Chinei sau al Rusiei) producția armei nucleare. Dacă acum e de neconceput pentru occidentali să înfrunte Rusia ca putere nucleară, să ne imaginăm ce se va spune când toți cei patru agresori vor fi puteri nucleare. Șah mat?
4. 4. Dacă lumea celor patru războaie va fi sau nu echivalentul celui de-al Treilea Război Mondial, fiecare va decide cum să considere. Are mai puțină importanță denumirea în sine, deși probabil că, în esență, despre asta este vorba. Atacarea democrațiilor de frontieră din Europa, Orientul Mijlociu și Asia, aparținând ca valori și aspirații lumii democratice și paradigmei liberale, deci Occidentului, echivalează ca impact cu un război mondial revizionist, menit să schimbe ordinea globală.
5. 5. Noutatea va fi însă demisia Occidentului din poziția de hegemon dispus să lupte pentru supremația lui. Nu există nimic care să sperie mai mult în prezent liderii de la Washington, Bruxelles, Londra, Paris și Berlin decât perspectiva de a fi împinși în luptă directă, pentru a înfrunta dictaturile agresoare și a apăra lumea liberă. Chiar dacă se vede cu ochiul liber că dictaturile orientale li se urcă în cap, pas cu pas, că devin din ce în ce mai agresive iar pretențiile sunt din ce în ce mai mari, liderii occidentali continuă cu naivitate să facă apel la pace, la concesii, la reținere, la dialog, la negocieri, la compromisuri cu tiranii, în speranța că nu vor avea bătăi de cap în mandatele lor, că vor fi realeși în liniște și nu vor fi ei cei chemați să dea semnalul ferm „Stop agresorilor!”
6. 6. De ce s-a ajuns la demisia Occidentului? Pentru că în societățile occidentale s-au produs în ultimii 20-30 de ani transformări culturale, educaționale, ideologice, sociale, etnice, rasiale și religioase importante, pentru că structura și valorile acestor societăți s-au modificat profund, pentru că oamenii învățați cu bunăstarea, confortul material și asistența socială, cu drepturile și libertățile maximizate, nu mai vor să lupte, pentru că populismul democratic a triumfat, pentru că pe liderii politici îi interesează liniștea mandatului lor și șansa de a fi realeși fără complicațiile războiului iar pe cetățenii Vestului îi interesează, la rândul lor, factura la energie, inflația și puterea de cumpărare și nu soarta Ucrainei, Israelului, Taiwanului sau Coreei de Sud. Mulți se gândesc că agresiunea nu îi privește și nu va ajunge până la ei.
7. 7. În fine, revizionismul intern, în interiorul democrațiilor occidentale, cu componenta sa ideologică adusă de convergența sufocantă a stângii neomarxiste și dreptei conservatoare radicalizate, vorbește ipocrit despre „pacifism”, „non-intervenționism”, „bune înțelegeri” mustind de lașitate cu Rusia lui Putin, China lui Xi, cu islamiștii și teroriștii sau chiar cu Kim Jong un, dacă ne amintim summit-urile ridicole ale lui Donald Trump cu dictatorul de la Phenian, în 2018-2019, care nu au dus evident la nimic.
8. 8.Stânga occidentală radicală, pe lânga vechea sa componentă anticapitalistă și antiamericană, a devenit mai nou și antisemită (a se vedea îngrozitoarea manipulare ideologică a generației tinere progresiste în universitățile din Vest, aproape toți fiind în prezent anti-Israel și pro-Palestina și citind cu zel Al-Jazeera, plângând pe umerii palestinienilor care îi susțin clar, de 17 ani, pe teroriștii de la Hamas, cu partidele socialiste occidentale țintind desigur voturile musulmanilor din Vest (din SUA până în Spania, Marea Britanie, Franța sau Germania), în timp ce dreapta conservatoare naționalistă și suveranistă, bineînțeles antiglobalistă, este și ea împotriva NATO, UE și a valorilor liberale, devenind recent grețos de putinistă și anti-ucraineană. Acesta este peisajul ideologic „bold” al Occidentului de astăzi, în care centrismul politic liberal pare tot mai discret, mai dezavuat și mai sugrumat de exaltările și frenezia convergente ale stângii neomarxiste și dreptei ultraconservatoare. De aici rezultă demisia Occidentului ca hegemon dispus să lupte pentru a apăra lumea pe care America a creat-o după 1945 și, respectiv, 1989, categoric cea mai prosperă și mai rațională (chiar dacă nu perfectă) dintre toate modelele de ordini politice și economice din istorie.

*

„Lumea celor patru războaie” poate părea un scenariu catastrofal de film prost, dar este totuși o posibilitate spre care ne îndreptăm în marș forțat. Este o chestiune de ani, nu de luni dar nici de decenii, deci putem vorbi de termen mediu. Dacă spunem 2030, de exemplu, adică pragul dintre decenii, ca termen de refrerință, trebuie luat doar orientativ, nu ad literam. Se poate întâmpla oricând și depinde de multe variabile.

Unul din cele patru războaie potențiale este deja în plină desfășurare, al doilea este pe buza prăpastiei (deși cred că, după necesarul răspuns al Israelului, țintit și bine calculat, Iranul nu va dori să intre acum într-un război major direct cu Israelul, dorind mai degrabă o pregătire mai puternică în anii următori și mai ales finalizarea producției armei sale nucleare), iar ultimele două, cele din Asia, sunt pe drum. Temperatura politico-militară este în creștere în Europa de Est, în Orientul Mijlociu, în Strâmtoarea Taiwan și în Peninsula Coreeană, adică pe marile falii geopolitice care despart lumea democratică de dictaturile orientale.

Chiar dacă ar dori, este evident că SUA nu pot apăra toți aliații și prietenii în același timp. A lupta pe patru fronturi este imposibil, chiar și pentru armata americană. Greu de grezut că America ar putea duce mai mult de două fronturi grele în același timp. Democrațiile de care vorbim, cele din Europa, Orientul Mijlociu și Asia vor trebui să-și crească masiv și rapid capacitatea de apărare (armament, trupe, muniții și logistică de război) și să fie pregătite să se apere împotriva agresiunilor externe, singure sau în diferite formate colaborative regionale.

În opinia mea, prioritare pentru orice guvernare de la Washington în anii următori vor fi Taiwanul și Israelul, din motive strategice globale și culturale profunde, care țin de primul eșalon al intereselor americane în lume și de fibra tradițională a societății americane, motive pe care nu e cazul să le detaliem aici. Dacă agresiunile s-ar produce pe rând și nu simultan, da, este posibil ca SUA să lupte din nou pentru a apăra Europa (posibil, limitat și în anumite condiții, dar nu cert), însă trebuie să fim lucizi și conștienți de prioritățile lor strategice, chiar dacă americanii vor refuza întotdeauna să le ierarhizeze.

Demisia Occidentului din poziția de hegemon dispus să lupte și să înfrunte dictaturile orientale este exact factorul pe care mizează agresorii. Putin, Xi, ayatollahul și dolofanul nord-coreean cu pataloni bufanți și freză care spune multe despre frustrările personale știu, fiecare în parte, că SUA, NATO și democrațiile în general nu mai sunt dispuse să intre în război și să-și apere aliații și prietenii de la frontierele geopolitice.

Diviziunile ideologice interne ale democrațiilor, otrăvirea rețelelor sociale cu dezinformare și fake news, ascensiunea extremelor, la stânga și la dreapta spectrului politic (ambele critice la adresa guvernelor occidentale, „pacifiste” și „non-intervenționiste”), transformările sociale și culturale profunde din societățile vestice, comoditatea și mediocritatea liderilor politici occidentali care vizează cu prioritate realegeri liniștite în funcții și mandate fără probleme, populismul democratic, dezarmarea (la propriu) a Vestului după încheierea Războiului Rece în 1990, egoismul financiar, toate acestea pun umărul la lipsa de combativitate a democrațiilor occidentale, care ar vrea să scape ușor și să evite confruntarea cu tiranii, chiar cu prețul de a sacrifica vecinătățile.

Prima pe cale de a fi sacrificată este Ucraina. Sacrificarea ei a început. Occidentul nu îi mai livrează aproape nimic de o jumătate de an. Dacă nu primește urgent (în termen de săptămâni, maxim luni) arme și muniții pentru a împinge războiul „în prelungiri” (ideal ar fi 2025-2026), sperând într-o reechilibrare a raporturilor de forțe sau în prăbușirea economiei de război a Rusiei, Ucraina ar putea cădea anul acesta. Israelul, în schimb, are forța să lupte singur cu dușmanii din regiunea ostilă în care se află. Încă o are. Dar Iranul se întărește, și ca profil politic și strategic, și ca forță militară.

În Asia, lucrurile stau chiar mai rău. China are ambiții globale și resurse uriașe și știm că a inclus preluarea Taiwanului în obiectivele strategice fundamentale ale Partidului Comunist Chinez, înainte de a-și proclama supremația mondială. Din cele patru războaie menționate, cel din Taiwan are disproporția cea mai mare între cele două tabere. În Peninsula Coreeană, Nordul comunist s-a înarmat în ultimele decenii la dimensiuni și proporții pe care, singură, Coreea de Sud nu le poate contrabalansa. Așa cum am menționat în introducere, toate cele patru dictaturi orientale vor fi în câțiva ani puteri nucleare.

Este scenariul lumii cu patru războaie noua definiție a unui război mondial? Depinde de unde privim lucrurile. Din perspectiva unilaterală, egoistă, a unei țări democratice din NATO sau UE care scapă neatinsă, s-ar putea spune că nu este. Din perspectiva contestării ordinii politice mondiale și a riscului apariției unei lumi conduse de dictaturi, firește că este. -Citeste restul articolului pe Contributors.ro