Indubitabil, nu este nici în misiunea teatrului, nici în aceea a slujitorilor lui să deslușească enigmele mai mari sau mai puțin mari ale istoriei. Aceasta neînsemnând însă că Thalia nu ar fi îndreptățită să avanseze ceea ce se cheamă ipoteze dramatice, adică amestecuri asumate de documente și ficțiune, a căror acțiune se consumă în istoria mai mult sau mai puțin recentă. În cazul care mă interesează acum, perioada comunistă.
Cu ani în urmă, regretatul Alexandru Tocilescu și-a asumat în câteva dintre spectacolele sale misiunea de a face procesul comunismului în teatru. Gianina Cărbunariu a scris și a montat xmm din y km, 20/20 sau Tipografic Majuscul, tot ea a înscenat la Teatrul Kamerspiele din Germania un excelent spectacol pe tema vânzării etnicilor germani de către regimul comunist de la București, totul cu complicități nu întotdeauna și mai ales nu complet recunoscute ale guvernului de la Bonn. Tema a fost abordată ceva mai recent și de Carmen Lidia Vidu care s-a ocupat într-un recent spectacol și de felul criminal în care Nicolae Ceaușescu a ordonat întreruperea operațiunilor de consolidare a clădirilor afectate de cutremurul din 4 martie 1977.
Lor li s-a alăturat în timp Catinca Drăgănescu, în dublă ipostază de autor de literatură dramatică și de regizor. În Disco ‘89. Cele 7 morți ale Mihaelei Runceanu se avansa ipoteza unei posibile implicări a Securității în misterioasă moarte a celebrei soliste, în Aici Moscova! era vorba despre raporturile complicate dintre Stalin, ca simbol al dictaturii comuniste, și fiica lui, Svetlana Allelujeva. Catinca Drăgănescu a recidivat relativ recent în spectacolul intitulat Operațiunea “Petarda” care se joacă în Sala George Constantin a Teatrului Nottara din București.
Titlul piesei și al spectacolului îl urmează pe acela al unui dosar deschis în anii ‘80 ai secolului trecut de ofițerii Departamentului Securității Statului. Dosarul documentează nu doar faptele primare, ci și furia cu care instituția în cauză a încercat să dea de capăt și să găsească autorul unor fapte menite să conteste autoritatea dictaturii personale a lui Nicolae și Elenei Ceaușescu.
A fost mai întâi incendierea unui simulacru de arc de triumf menit să glorifice realizările Epocii de Aur. Arc de Triumf situat în vecinătatea Casei Scânteii. A urmat arderea unor cauciucuri plasate în jurul statuii lui Lenin. Vopsită astfel cu smoală. După care a venit apariția publicației clandestine Luneta. Cu atîât mai surprinzătoare cu cât în 1983, după acțiunile lui Radu Filipescu, toate aparatele de imprimat/multiplicat, de la banalele mașini de scris la zisele xeroxuri, erau drastic înregistrate, controlate și ținute sub cheie. Autorul tuturor acestor fapte s-a dovedit a fi un cetățean pe nume Vasile Brașoveanu/Valentin Hurduc, angajat al Combinatului Poligrafic Casa Scânteii. Hurduc și-a documentat el însuși povestea în cartea intitulată Luneta, apărută prin anul 2002.
Catinca Drăgănescu a studiat, din câte înțeleg, dosarele aflate astăzi in custodia CNSAS pe care le-a coroborat cu un articol publicat de Luiza Vasiliu în Casa jurnalistului. Din care se citează masiv în cele mai bine de două ore ale spectacolului. Unul, în esență, mai mult decât necesar din cel puțin trei motive. Mai întâi spre a mai umple ceva din tot mai puternica uitare ce pare că se așterne peste blestemățiile Epocii de Aur. Idee subliniată de Catinca Drăgănescu în acele secvențe ale montării ce au drept coperte muzicale o melodie cândva celebră din repertoriul Margaretei Pîslaru. În al doilea rând, spre a da o replică tot mai acuzatei nostalgii pentru niște timpuri din care nu ar trebui regretat nimic. În al treilea rând, fiindcă mult prea adesea se vorbește nu tocmai în cunoștință de cauză despre pasivitatea la comunism a poporului român. Da, are dreptate profesorul Lucian Boia atunci când invocă relativa adaptare a românilor la noul regim. E foarte adevărat și că acțiuni de protest de mare amploare au fost relativ puține. Citabile sunt îndelunga rezistență din munți, greva din 1977 din Valea Jiului, având însă mai curând drept cauze o seamă întreagă de nemulțumiri preponderent de natură economică, greva din noiembrie 1988 de la Brașov, aceasta din urmă cu un categoric mesaj anticeaușist și anticomunist. Au existat însă acțiuni individuale, dintre care, cum bine spunea în urmă cu ceva vreme d-na Germina Nagâț, multe au rămas insuficient cunoscute. Așa cum a fost și aceea a lui Vasile Brașoveanu.
Piesa și spectacolul de la Nottara sunt structurate pe două paliere. Cel dintâi reflectă acțiunea mai mult decât curajoasă a tipografului exasperat și de comportamentul puterii, și de pasivitatea concetățenilor săi. În primul rând, a colegilor săi de muncă. La finalul spectacolului este proiectat insistent cuvântul CURAJ. Vedem oameni care ba se bucură că arde Epoca de Aur, ba se tem de consecințe, obișnuiți cu faptul că regimul comunist îi califica pe cei ce îndrăzneau să i se opună ba nebuni, ba legionari, ba agenți ai Moscovei ori ai Budapestei. Cel de-al doilea palier intenționează să fotografieze cât mai mult din marea, cumplita mizerie din Epoca de Aur. Frigul, foamea, negarea realității, omniprezența Securității, a delatorilor, cinismul slăvirii deșănțate a Dictatorului și grotescul Cântării României, minciuna din programele de televiziune, situația tragică a femeii în condițiile în care regimul voia cu orice preț, chiar și cu acela al pierderii vieții, să stimuleze natalitatea.
Din păcate, îmbinarea celor două mari teme ca și sublinierea omniprezenței Securității nu sunt în spectacol tocmai perfecte. Catincăi Drăgănescu pare să îi fi scăpat două importante ziceri latine. Non multa sed multum! și Est modus in rebus. Regizoarea a preferat recursul la hiperbolă, la umorul negru, însă nu știu dacă supraîngroșarea felului în care sunt aduși pe scenă securiștii și milițienii nu riscă să trimită totul în derizoriu. Am îndoieli că și citarea unor momente vesele tv cu mare priză în ultimele două decenii comuniste (Noi seara nu mâncăm sau Fabula, aceea cu Toma Caragiu și Mircea Diaconu) și recontextualizarea acestora ar fi chiar cea mai bună idee. Hiperbola devine explicită în momentul apariției capului imens pe care îl poartă Isabela Neamțu, interpreta, între altele a Securistei. Alături de Isabela Neamțu evoluează la fel de dinamic, un dinamic frizând când tragicul, când grotescul, când disperarea, când împăcarea cu relele prezentului, când micile revolte individuale, Vlad Bălan, Ioana Calotă, Alexandru Mike Gheorghiu, excelentul Ion Grosu, Vladimir Purdel și Sorina Ștefănescu.
Gabi Albu a găsit, după părerea mea, cele mai bune soluții spre a marca multiplele spații în care se consumă acțiunile din piesă (Casa Scânteii, birourile Securității, domicilii în care se vorbește în șoaptă, o sală de clasă, un simulacru de spital) în vreme ce costumele create de Luiza Enescu reconstituie ireproșabil o epocă. _
