Într-o țară în care abuzurile și agresiunile împotriva femeilor sunt încă la ordinea zilei, este deconcertant să vezi câtă agresivitate scoate la iveală un cântec manifest al unei fete care folosește un limbaj slobod. Vulgar, zice lumea. Ar fi amuzant să stăm să definim acum vulgaritatea. Nici nu vreau să mă gândesc ce lupte de clasă s-ar stârni pe această temă. Dincolo de dubla măsură. Un limbaj vulgar în gura unui bărbat este privit cel mult cu un ridicat din sprâncene, în timp ce în gura femeii dezlănțuie jihadul. Dar da, marea literatură e plină de limbaj slobod, din gura bărbaților, evident.
Nu mai departe de săptămâna trecută am avut o discuție academică despre ceea ce înseamnă vulgaritatea la Aristofan. Pornisem de la dificultatea traducerii lui, de la faptul că e ușor să aluneci fie într-o extremă, fie în cealaltă. Și eram încântată de felul în care a fost tradus la ultima ediție, de felul în care traducătorul a reușit să-i păstreze sarea și piperul, fără să alunece spre obscenitate. Mi s-a răspuns că scopul vulgarității, în sine, la Aristofan, este acela de a provoca râsul. Și, după ce m-am gândit mai bine, a trebuit să recunosc. Calambururile cu aluzii sexuale fără perdea, vulgare, chiar, generează comedia în acest caz. Desigur, există o linie subțire între ceea ce stârnește amuzamentul și ceea ce ar putea însemna prea mult. Dar prea mult pentru cine? Că aceasta ține de gustul public și de felul în care fiecare percepe prea multul.
Lăsându-l deoparte pe Aristofan, care e în registrul comic, să revenim în contemporaneitatea foarte gravă, acolo unde nu mai este urmă de umor în cuvintele tari, folosite de această dată pentru a accentua drama și nu comedia.
Sunt două romane, citite recent, care îmi vin în minte. Unul este Abraxas al lui Bogdan Alexandru Stănescu, care, mie una, mi-a plăcut mai mult decât Copilăria lui Kaspa Hauser, în ciuda limbajului mult mai violent. Este un amestec de poezie și mocirlă, prin care se strecoară note ironice subtile. L-aș recomanda celor care vor să citească o carte bine scrisă, dacă pot să-și stăpânească sensibilitățile lexicale.
Celălalt este Teatrul lui Sabbath al lui Philip Roth, care, din păcate, mi se pare cea mai slabă dintre cărțile lui Roth citite până acum. Asta în situația în care eu îl iubesc pe Roth. Dincolo însă de calitatea literară a celor două romane menționate, ambele abundă în zone ale sordidului și ale unui limbaj obscen, alături de care Erika Isaac, cu cântecelul ei, pare o domnișoară de pension.
Dar, dincolo de vulgaritate – mai mare sau mai mică – pe care putem sau nu putem să o tolerăm, unele din reacțiile stârnite de cântec sunt de-a dreptul halucinante și îl argumentează pe deplin. Fata asta a simțit nevoia să transmită un mesaj. Bine sau rău, așa cum s-a priceput ea. Nu cred că a emis pretenții nici de Aristofan, nici de BAS, nici de Roth. De altfel, mesajul se adresează unei anumite categorii sociale. Aceea în care abuzurile cele mai grave se petrec frecvent. Mi-e greu să spun în ce măsură va prinde mesajul. Nu m-aș extazia în legătură cu reușita mesajului, dar nici nu m-aș oripila cu privire la felul în care e transmis. Asta a simțit ea nevoia să facă, asta a făcut. Dacă va reuși să miște ceva, va fi un lucru bun. Pot să înțeleg, pe de altă parte, că sunt oameni care resping orice formă de vulgaritate, dar nu înțeleg de ce n-ar mai putea să doarmă noaptea din cauza faptului că există un cântec vulgar (care, de altfel, semnalează o problemă reală). Nu cred că există vreun bărbat obligat să asculte pe repeat Macarena Erikăi Isaac, dacă n-are chef. În schimb, nu cred că există femeie care să nu fi fost obligată să suporte vulgarități, în repetate rânduri, atunci când iese pe stradă. Indiferent cât de îmbrăcată ar fi. Pentru că este un adevăr incontestabil în afirmația că nu toți bărbații sunt abuzatorie, dar toate femeile sunt victime la un moment dat, într-un fel sau altul, al unui abuz (verbal, fizic etc).
Și, ca să închei, mi-am amintit de un fragment din cartea lui Simone de Beauvoir, Al doilea sex. Unde spune în termeni academici și eleganți, în linii mari, cam ceea ce spune și cântecelul care a stârnit războaie pe Facebook. Cartea este scrisă în 1948. Este dezarmant să constați cam cât de multe lucruri au rămas neschimbate după aproximativ o sută de ani. Cel puțin în România. Și este cu atât mai dureros când asta se întâmplă într-o Românie care nu reușește să se vindece de trauma numită Alexandra.
După ce vorbește despre dubla măsură cu care bărbatul a stabilit limitele paradigmei feminine în lumea bărbaților, acolo unde soția e castă, spre deosebire de nevasta vecinului pe care ”o invită la adulter”, astfel încât femeia devine conștientă de faptul că, ”în ceea ce o privește, morala masculină este o imensă înșelăciune”, de Beauvoir își argumentează teoria cu următoarea istorioară, extrapolând până în zona prostituției: _Citeste restul articolului pe Contributors.ro
