O replică celebră, foarte adesea citată, din piesa Nunta lui Figaro, ne dă asigurări că totul s-ar termina prin cântece. Istoria țării în care s-au născut și Beaumarchais, și minunata lui piesă, caracterul exploziv al acesteia, perfect intuit de Regele Ludovic al XVI lea, l-a contrazis pe dramaturg care, pesemne, chiar și-a dorit asta. Anticipata cădere a Bastiliei s-a produs, Revoluția a adus cu ea și bune, și multe, foarte multe rele. Printre care și teroarea elogiată de Roberspierre de la care se va inspira ceva mai târziu Stalin.
Mi-am adus aminte de toate aceste detalii de istorie urmărind primele secvențe din Napoleon, controversatul, dacă nu cumva chiar exagerat hulitul film al lui Ridley Scott. Atâta doar că producția a cărei durată se apropie binișor de trei ore, nu se sfârșește cu un cântec. Aici, muzica e pretutindeni. În acorduri ample, vorba Angelei Similea. Filmul începe cu execuția Mariei Antoinette la care, ce să vezi!, asistă și viitorul Împărat, pentru moment doar căpitan modest și nu din cale afară de chipeș. Numai că secvența, cu toată minuția acordată eșafodului, a fost drastic taxată ca inexactă de istorici. Și, din păcate, nu e singura care se pare că nu ar fi tocmai ok în filmul epic al englezo-americanului,. Momentul de început al filmului lui Ridley Scoot e apăsat acompaniat de binecunoscutul Ça ira, cu patos interpretat de Edith Piaf.
Muzica atât de generos răspândită pe toată durata filmului e aleasă în deplin acord cu locul desfășurării acțiunii. Vedem ceea ce s-a întâmplat ca și ceea ce a urmat după lupta de la Borodino, auzim muzică rusească, Aproape că mă așteptam să intervină și vocea celebrului crainic Iuri Borisovici Levitan, anunțând că țarul Alexandru, prezentat în film de parcă ar fi fost un dandy descins din romanul feminin englez (Edouard Philipponnat), fermecat și el nițeluș mai târziu, asemenea lui Napoleon, de frumusețea Joséphinei (Vanessa Kirby) a decis să nu negocieze cu Napoleon. Țarul a optat pentru ceea ce astăzi Kremlinul ar numi o operațiune specială.
Vedem un Napoleon interpretat cam plat și pe alocuri chiar caricatural- îndeosebi în scenele de gelozie și de enervare- de Joaquin Phoenix. Vedem un Napoleon debusolat la aflarea veștii că Țarul s-a retras la Sankt Petersburg și a decis incendierea Moscovei. Pe care către sfârșitul filmului, în secvențele în care e vorba despre exilul lui Napoleon din insula Sfânta Elena, fostul Împărat, pe care și mai înainte îl văzusem în chip de mare iubitor de copii și ins cu talente pedagogice, și-o va revendica, în fața a două fetițe. Dovadă că rescrierea istoriei nu a fost inventată, așa cum s-a tot spus, de comuniști, ci există de când lumea. Când victoria lui Wellington în bătălia de la Waterloo este ajutată de sosirea salvatoare a trupelor prusace, coloana sonoră va fi obligatoriu de extracție germană. Povestea complicată de dragoste dintre Napoleon și Joséphine, prezentată de parcă filmul ar ambiționa să ajungă la statutul de telenovelă, e asezonată cum altfel?, decât cu muzică franceză.
Respectiva poveste va fi relatată cu lux de amănunte de scenaristul David Scarpa și de regizorul Ridley Scott. Este povestea unei dependențe. Tot ceea ce i s-a întâmplat lui Napoleon, fie că e ceva de rău ori că e ceva de bine, e intim legat de Joséphine. Normal că Napoleon se enervează când află despre infidelitățile lui Joséphine, în realitate cu șase ani mai vârstnică decât protagonistul. Și poate chiar cu mai puțini zulufi decât ne arată pelicula. După ce este înștiințat de un binevoitor, așa ca în Caragiale, că e înșelat cu un oarecare Hyppolite Charles (Jannis Niewöhler) și după ce trage în piramide de parcă s-ar prefigura astfel povestea din 2001 cu Turnurile Gemene, Napoleon va merge să viziteze Piramida lui Keops. Virtuțile calmante ale turismului carevasăzică. Prin intermediul presei tabloide, cel numit ironic Boney va lua cunoștință de valsul dansat de Joséphine și frumușelul țar al Rusiei. Moartea lui Joséphine te duce cu gândul la Dama cu camelii sau, după gust și înclinații, la Traviata, povestea de iubire dintre Împărat și Împărăteasă mie mi-a amintit de aceea maladiva dintre Elena Lupescu și Regele Carol al II lea. Când, din rațiuni zise de Stat, Napoleon decide desfacerea căsătoriei cu Joséphine s-a cam terminat cu norocul Împăratului.. Urmează ghinioane după ghinioane care confirmă zicerea Împărătesei. Fără mine tu ai fi un nimeni. Condiție la care Napoleon va fi adus după eșecul de la Waterloo. Istoricii insistă însă în a preciza că Napoleon nu s-a întâlnit niciodată cu Wellington(Ruppert Everett), că o celebră și defel politicoasă replică a lui Talleyrand (PaulRhys) este transferată în sarcina ambasadorului britanic. Iar actorul Ian Mc Neice parcă prea îl caricaturizează pe Regele Ludovic al XVIII lea. Or așa, cum să nu sară ca arși francezii?
Odinioară, era curentă afirmația că nici americanilor, și nici englezilor nu le prea iese atunci când vor să abordeze cinematografic marile romane rusești ori momente cruciale din istoria Franței. Nu cred că afirmația ar fi riguros exactă. E contrazisă, de pildă, chiar de un alt film care narează povestea Împăratului. E vorba despre Waterloo din 1970, în care rusul Serghei Bondarciuk i-a distribuit pe Rod Steigger (Napoleon) și pe Christopher Plummer (Wellington),
Acum, ca să fim onești, trebuie să spunem că nici Napoleon al lui Ridley Scott nu e nici pe departe o ratare. Așa cum s-ar putea crede din ceea ce am scris eu până acum, E doar o ocazie de dezamăgire provocată de imensa distanță dintre așteptare și rezultate. Scenele de război, în special aceea a bătăliei de la Austerliz, sunt impecabile. Lucru cu atât mai notabil cu cât regizorul tocmai a împlinit zilele acestea 86 de ani. Iar costumele create de Janty Yates sunt absolut strălucitoare. -
Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro
