Destinul Monicăi Lovinescu a avut ceva din conturul unei tragedii antice. Exilată, denunţată, atacată, stigmatizată, confruntată cu pierderea propriei sale mame, ( mamă asasinată de un regim democrat- popular, spre a plăti pentru păcatele fiicei sale), Monica Lovinescu a păstrat, vreme de decenii, acea inflexibilitate cu care a refuzat compromisul imund.
Glasul
Şi daca E. Lovinescu a avut ambiţia de a fi un sacerdot al literaturii române, îndeplinindu-şi magistratura cu devotament de ascet, Monica Lovinescu a fost, în anii de comunism, custodele unei memorii colective , fiinţa fragilă în care s-a întruchipat acel spirit critic pe care tirania dorea să îl alunge, prin sunete de marş cazon.
Între tată şi fiică s-a ivit, prin jocul unui destin postbelic, continuitatea de complicitate discretă a unei vocaţii intelectuale: rareori evocată, din raţiuni de pudoare, silueta lui E. Lovinescu veghea asupra celei care-şi ducea la capăt mandatul de păstrător al unei limbi şi al unui stil de a fi. Est-estica Monicăi Lovinescu este rafinarea ipotezei lovinesciene.
Paginile lui E.Lovinescu trimit spre cronicile radiofonice ale Monicăi Lovinescu. Fermitatea cu care E.Lovinescu a atacat aberaţiile etniciste anticipează precizia casantă a campaniilor duse de Monica Lovinescu împotriva unui comunism ce îmbrăţişează protocronismul. Maioresciană prin vocaţie şi prin sobrietatea textului, Monica Lovinescu traversează secolul totalitar fără ca zgura rătăcirilor intelectuale să se aştearnă peste opera ei. Asemeni lui Pompiliu Constantinescu, Monica Lovinescu nu a abdicat de la datoria sa : magistratura cronicii a însemnat omagiul adus rigorii şi înţelesului unei tradiţii.
I-a fost dat Monicăi Lovinescu să se construiască în blocul de marmură al unei voci. România captivă avea în faţa ei imaginea de sunet a unei alte Românii. Istoria “ Europei Libere” este, pentru Monica Lovinescu şi pentru cel ce este una cu fiinţa sa, Virgil Ierunca, istoria încercării de a rosti ceea ce alţii nu mai pot formula ca adevăr, striviţi de tiranie sau ispitiţi de complicitate.
Un timbru care a purtat un mesaj spre un alt ţărm, cel al României comuniste, un timbru în care s-a adunat statornicia unei vocaţii, un timbru în care se simţea suferinţa exilului, dar şi speranţa libertăţii, un timbru care sfida amnezia conştiinţelor, aceasta a fost Monica Lovinescu, până la cea din urmă clipă ce i-a fost dată.
Scriind, în atâtea rânduri, despre Alexandr Soljeniţîn şi despre Nadejda Mandelştam, Monica Lovinescu scria despre această voce care devenise: memoria unei întregi naţiuni era păzită de cea pe care securitatea ceauşistă o desemna ca pe o ţintă menită asasinării. Din spaţiul rus, cel pe care îl (re)vizita cu pătrundere, Monica Lovinescu aducea această povară a datoriei de a depune mărturie. Glasul ei trebuia să se distingă, spre a răscumpăra tăcerea atâtor voci.
Şi poate că pentru cei de astăzi Monica Lovinescu poate fi evocată ca această voce ce a înfruntat tirania. Cuvântul a fost topit în frazele purtate către ţară: stilul Monicăi Lovinescu s-a născut din această unică intimitate cu un public bănuit, întrevăzut, simţit, dincolo de zidurile lagărului sovietic. A fost acesta un dialog niciodată întrerupt, a fost aceasta o conversaţie ţesută din curaj şi din emoţie, din asumare etică şi din melancolia îndepărtării.
La centenar, această voce ajunge până la noi memorabilă şi vie, căci Monica Lovinescu nu are nimic din încremenirea unui soclu de statuie. Campaniile ei sunt şi campaniile noastre, de vreme ispita totalitară nu este trecut, ci parte din viitor. Vocea ei răsună cu aceeşi claritate cu care răsuna, decenii în urmă. _
Citeste intregul articol si comenteaza pe contributors.ro
