În anul în care se împlinește centenarul de la nașterea Monicăi Lovinescu, o aniversare asumată în principal de editura Humanitas, relativ discret de Uniunea Scriitorilor și pare-se deloc de Academia Română (aceasta fiind mai preocupată de grotești, scandaloase festivități prilejuite de viața și moartea turnătorului Constantin Bălăceanu- Stolnici), aceeași editură Humanitas a publicat nu doar o selecție dintre cărțile celei ce a devenit celebră datorită emisiunii Teze și Antiteze la Paris și cronicilor din Actualitatea românească, ci și două cărți ale lui Virgil Ierunca. Românește și Trecut-au anii. Fapt menit să sublinieze nu numai o comunitate de destin, ci și una de misiune. O misiune autoasumată care s-a manifestat ca atare încă din primele zile când cei doi, ajunși cu burse de studiu în Capitala Franței, au încercat să sensibilizeze conștiințe în legătură cu primejdia reprezentată de comunism pentru țară. Îndeosebi pentru cultura românească.
Ajunge să citești La Apa Vavilonului, jurnalul refăcut al Monicăi Lovinescu, sau Trecut-au anii, spre a înțelege încă o dată că la început independent, de la un moment dat împreună, cei doi numiți cu afecțiune fie Monicii, fie Ieruncii, au fost, încă din primele zile ale exilului lor parizian, conectați la actualitatea românească. Au trăit de parcă ar fi rămas în țară. Nu și-au văzut indiferenți de carieră, cariera lor a fost de fapt însăși România.
În paginile de jurnal recuperate în Trecut-au anii, Virgil Ierunca reface nu doar ceea ce el însuși numește un du-te- vino românesc din Parisul primilor ani de după instalarea comunismului în România, ci și demersurile, foarte adesea lupta, în vederea înființării și menținerii în viață a unor reviste culturale românești. Create, scrise și publicate și cu gândul de a face din ele o contrapondere la maculatura proletcultistă din țară. Revistele acestea, printre care un loc de frunte era deținut de Caiete de Dor, trebuiau să completeze și ceea ce putea fi auzit pe unde radio. La Europa Liberă, aflată atunci în primii ani ai existenței sale, ori la Radio Paris, acolo unde atât Monica Lovinescu cât și Virgil Ierunca aveau să lucreze o bună bucată de vreme. Ajuns aici, nu pot trece peste detaliul că legendarului director al Europeo Libere, Noel Bernard, eforturilor lui pe lângă conducerea americană a postului, li s-au datorat atât Teze și Antiteze la Paris cât și Povestea vorbei.
Pesemne, volumul Românește apărut întâia oară la Paris în anul 1964, reunește măcar o parte dintre articolele scrise și publicate de Virgil Ierunca în respectivele reviste, cele mai multe efemere, în primii cincisprezece ani de exil. Toate scrise în numele adevărului, fapt subliniat încă din motto-ul cărții – un citat din Georges Bernanos (Ci moartea ne va dezrobi mâine; iară adevărul ne poate dezlega încă de azi), ca și în prefața la ediția din anul 1990.
În aceeași prefață, Ierunca recunoaște o oarecare datare ce marchează o seamă dintre articole antologate în carte, faptul că însăși alegerea titlului însemna o replică la procesul de rusificare la care era supusă țara în prima parte a dictaturii comuniste. Autorul admitea și faptul că unele pagini sunt marcate de o ușurătate solemn-circumstanțială, însă “Atunci …circumstanțele se confundau cu un destin“. Apariția unui volum ce se cheamă Românește însemna atunci, cum bine observa Virgil Ierunca, o sfidare. La adresa unor politici culturale ce ignorau, negau, ciunteau, siluiau valorile românești, ca și la adresa colaboraționismului care făceau ravagii. Un colaboraționism care nu era eminamente și exclusiv acela al unor Mihai Ralea, Mihai Novicov, N. Tertulian, Traian Șelmaru, Ovid S. Crohmălniceanu, ci –hélas! -și al unui George Călinescu și chiar și Tudor Vianu.
Caracterul militant al cărții este evident încă din momentul parcurgerii sumarului. O primă secvență, intitulată Românește, vorbește despre Brâncuși, Ion Barbu, Blaga, Enescu, Lovinescu sau Alice Voinescu. Adică despre personalități de primă mână ale culturii românești care, într-un fel sau altul, au avut de suferit odată cu instalarea comunismului. Unii au fost siliți să aleagă calea exilului, alții, precum Blaga, Barbu, Vasile Voiculescu sau Alice Voinescu, deși rămași în țară, au fost drastic categoric goniți din actualitate, dur și târziu cu drept de recurs puși la index. E. Lovinescu a fost postum declarat persona non grata. Virgil Ierunca rezumă contribuția lor inestimabilă la cultura românească, fără a adopta însă tonul encomiastic.
Iată, de pildă, încă din prima parte a comentariului despre E. Lovinescu, Virgil Ierunca își reafirmă apartenența la maiorescianism și la tezele șefului Junimii referitoare la formele fără fond. Fapt ce nu îl împiedică să argumenteze crima culturală comisă de cei socotiți a fi inchizitorii creatorului cenaclului Sburătorul. Virgil Ierunca pune în evidență și detaliul că Lovinescu nu a fost, cum fals s-a spus adesea, eminamente un obsedat de literatură, ci a intuit pericolul comunismului sovietic ca și pe cel al degenerării marxismului.
În secvența intitulată Geografie, îl regăsim pe comentatorul politic Virgil Ierunca. Atent la rezistența din munți din țară, la revoltele anticomuniste de la Poznan sau Budapesta, la atacul asupra ambasadei României de la Berna. Capitolul numit Dimpotrivă este neiertător la adresa pervertirii culturii românești în anii ‘50. Ierunca surprinde pe un ton aspru perniciozitatea atitudinii unui Beniuc, poet socotit a fi submediocru, observă ceea ce el numește a fi exilul filosofiei, adică totalul obroc sub care au fost puși Vasile Pârvan, Lucian Blaga, C. Rădulescu-Motru, Nae Ionescu, Noica, Mircea Vulcănescu, Dan Botta. Sunt drastic criticate colaboraționismele lui Geo Bogza sau Călinescu (putem citi un răspuns dur al lui Ierunca la adresa unor critici puse pe hârtie la ordin de “Divinul critic”, având ca pretext contribuția referitoare la Literatura română a fostului student publicată în Enciclopedia Pléiade) , poate prea dur acela al lui Tudor Vianu, este pusă la zid instrumentalizarea scrierilor lui Caragiale.
Din secvența Neo-iobăgia ideologică rețin articolul consacrat publicării în URSS a nuvelei O zi din viața lui Ivan Denisovici, analizele despre repercusiunile în cultură ale conflictului chino-sovietic.
Secvența Confluențe se deschide cu un substanțial articol prilejuit de moartea neașteptată a lui Camus. Nu, nu e vorba despre un necrolog, ci despre o foarte atentă analiză a celui ce “ nu a fost generos cu noi, ci just; nu s-a apropiat de noi din compătimire, ci din datorie ”.Virgil Ierunca a fost profund marcat de vestea morții lui Camus. În paginile de jurnal salvate în Trecut-au anii că autorul Străinului “era pentru mine cel care făcea din literatură o paranteză pentru a se instala în ...Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro
