Presa franceză, și nu oricare, ci cea de indubitabil prestigiu și de incontestabilă calitate, a primit cu entuziasm premiera pe țară a celei de-a treia părți a trilogiei ce i-a adus celebritatea dramaturgului Florian Zeller.
Fiul a avut parte de ceea ce se cheamă botezul scenei într-un spectacol jucat de Comedia franceză (în februarie 2018 cu o primă distribuție, în septembrie același an cu o a doua), spectacol al cărui regizor a fost Ladislass Chollat. Dacă Le Point a socotit scrierea o capodoperă, cronicarul de la Le Figaro a calificat-o drept una dintre marile scrieri ale scenei contemporane în vreme ce un jurnalist de la L’Express i-a apreciat ceea ce cred și eu că este cel mai important atu al textului. Emoția. O emoție ce derivă din realismul situațiilor dramatice pe care Zeller știe să le convoace și să le managerizeze fără nici cea mai mică alunecare în melodramă, din caracterul profund actual al temei. Aceea a importanței sănătății mintale. A fragilității frontierelor dintre boală și normalitate, a dificultății de a recunoaște că ceva nu e au nu mai e tocmai ok cu tine ori cu cineva drag ție, a refugiului în secretul greșit înțeles. În orice moment, poate apărea ceva care să ne facă să ne apese viața. O apăsare altfel decât cea de până atunci. În specificul și regulile normalității.
Dacă personajele principale din Mama (2010) și din Tata (2012) sufereau de pierderea treptată a memoriei, fapt ce le afecta iremediabil identitatea, Nicolas, adolescentul din Fiul, este o victimă a depresiei. A bolii intervenite ca urmare a unui accident din propria familie (divorțul părinților), a bolii agravate din pricina incapacității aceleiași familii de a privi și de a trata așa cum se cuvine noua realitate. O familie care trăiește groaza de a fi părinte.
Asemenea lui Alan Strong din Equus sau precum Benjamin din Martiri, Nicolas suferă pe neașteptate ceea ce Michel Butor ar fi numit o modificare. Nu mai merge la școală, nu mai are prieteni, se auto-izolează, se refugiază în camera lui, în resturile simbolice din propria copilărie. Încredințat după divorț în grija mamei, Nicolas tânjește după tatăl ce și-a refăcut viața. Numai că lucrurile sunt cu mult mai complexe. Tatăl e și dorit, și urât deopotrivă. E socotit de Nicolas vinovat de ruptura din familie, de schimbările din viața adolescentului așa că substituția de domiciliu nu rezolvă, de fapt, nimic. Tatăl se iluzionează că lucrurile ar fi revenit pe calea cea bună, că Nicolas e în proces de recuperare. Nu dă ascultare nici semnalelor de alarmă venite din partea mamei și nici avertismentelor formulate de tânăra lui soție. Nu observă sau nu vrea să observe că Nicolas minte, că inventează. Tatăl, avocat de succes, crede că face bine în clipa în care semnează externarea pe propria răspundere a fiului. Se amăgește cî totiul se rezolvă prin iubire. Uită că în casă se găsește o pușcă la care făcuse foarte adesea referire Nicolas. Precum în Cehov, la un moment dat, pușca este pusă la treabă. Iar Fiul e noul Treplev.
Matricea din Fiul este și nu este riguros asemănătoare celei din Mama și din Tatăl. Aici scenele nu sunt scrise și rescrise precum în piesele anterioare. Tocmai de aceea acțiunea din Fiul are un plus de cursivitate. Totul pare similar unei partide de șah. Cu mutări și de o parte, și de cealaltă. Fapt remarcabil sugerat în spectacolul Teatrului Regina Maria din Oradea de muzica de scenă anume compusă de Eduard Gabia. O excelentă opțiune a regizorului Bobi Pricop. În alb și negru e îmbinarea dintre decor și recuzită. Scena, decorul în formă deV, amestecă albul de spital cu negrul jucăriilor ce inundă scena, alunecând din camera-ascunzătoare a lui Nicolas. O laud, așadar, pe scenografa Oana Micu care a sugerat în felul propriu același joc de șah, îl laud, implicit și pe regizorul Bobi Pricop. Fără cusur în alegerea colaboratorilor. Sau aproape fără cusur. De ce aproape? Fiindcă am anumite rezerve în privința calității traducerii. Pe care Silvia Năstasie ori a făcut-o din engleză, ori a englezit-o. Deranjant acel Apreciez transferat abuziv din limba lui Shakespeare cam tot la fel cum mi se pare a fi și inflaționistul Cu drag. Din viața noastră cotidiană.
Ajuns la vârsta maturității creatoare, Bobi Pricop s-a hotărât să facă spectacole cu personaje. Personaje nu doar idei, nu numai teme, nu eminamente idei ori simbol, ci cu oameni în carne și oase. Și care s-a dovedit aici că are știința lucrului cu actorii. Ca să fiu drept. Au mai existat și alte dovezi din partea aceluiași regizor, din păcate trecute cu vederea de critică și de jurii. De haosul tot mai primejdios din selecțiile UNITER și din configurația FNT. În consecință, nu prea văd ce li s-ar putea reproșa nici lui Richard Balint, interpretul sigur, fermecător al dificilului rol al Tatălui, nici Alinei Leonte, cu totul remarcabilă în Sophie, nici Corinei Cernea distribuită în Mama. Poate s-ar impune totuși un bemol în privința lacrimației lui Anne. Justa măsură se vede și în felul în care își concretizează aparițiile episodice Șerban Borda (Doctor) și Sorin Ionescu (Infirmier).
Marele pariu și marea victorie a lui Bobi Pricop constă în curajul de a-i încredința rolul Nicolas lui Robert Balint. Un adolescent care are exact vârsta personajului. Or, asta poate fi sau nu un avantaj. Lucrurile nu sunt nici pe departe asemănătoare între ceea ce se întâmplă în film (unde se pot trage nenumărate duble) și ceea ce se petrece în teatru. Locul pericolului și al neprevăzutului. Nicolas e un personaj complex, nu e nici pe departe unul de coloratură. Povestea din Fiul depășește tema conflictelor inter-generaționale.Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro
