Eşecul statal şi paralizia politică sunt semnele sub care stă România zilelor acestea. Statul român se înfăţişează cetăţenilor acestei ţări astfel cum este el, dincolo de fardul mediatic: lipsit de empatie, ezitant, autocratic, inept,incapabil de acţiune în vederea apărării binelui comun. Divorţul dintre stat şi cetăţeni este realitatea dramatică pe care nu o mai putem ignora. Impasul în care ne aflăm este consecinţa politicilor duse de un an şi jumătate de cei care ne-au asigurat că sunt deţinătorii adevărului suprem.
Eşecul statului român este eşecul încercării de a clădi şi întări încrederea socială. În aceste momente discordia pare să fie atotstăpânitoare. Un aer de agresivitate şi de vulgaritate domneşte în spaţiul public, iar invectiva şi ordinele cazone sunt singurele tipare stilistice în care această comunicare publică se poate realiza. Capitalul social al încrederii este pe cale să dispară şi o dată cu el posibilitatea de a întemeia în legitimitate un set de soluţii acceptate social.
Paralizia politică ce a urmat moţiunii de cenzură nu face decât să accentueze senzaţia de claustrare colectivă. Partidele fostei coaliţii de guvernare au reuşit să compromită, de o manieră dramatică, nu doar şansele minimei asanări instituţionale, ci şi perspectivele unei elementare decenţe a actului de guvernare. Retras în opoziţie, PSD a fost revitalizat graţie acestei serii de erori monumentale. Ca de atâtea ori, PSD se reinventează exploatând falimentul competitorilor săi. Şi este o chestiune de timp până când urnele vor acorda PSD majoritatea necesară spre a a forma cabinetul.
Paralizia politică este inseparabilă şi de conduita prezidenţială. Şeful de stat, atât de preocupat de majestatea simbolică a oficiului său, este mai puţin atent la semnele vremurilor noastre. Dincolo de mandatul de premier- desemnat încredinţat lui Dacian Cioloş, opţiunea Cîţu rămâne, probabil, alegerea ultimă a lui Klaus Iohannis. Sanşele ca USR şi PNL să restaureze încrederea cerută spre a alcătui o coaliţie viabilă sunt reduse. În absenţa alegerilor anticipate, ( improbabile acum), un cabinet fragil minoritar va fi, cel mai probabil, scenariul instituţional urmat.
Şi poate că toate aceste calcule de strategie pot oferi şefului de stat iluzia menţinerii puterii. Dincolo de aritmetica voturilor din Parlament se află însă impasul ai cărui prizonieri suntem, cu toţii. Stările excepţionale, invocate ca unic remediu, sunt menţinute inerţial, deşi potenţialul lor autentic de a oferi un cadru de acţiune eficient este mai degrabă limitat. Impuse ca o soluţie destinată să asigure timpul necesar întăririi sistemului sanitar ele sunt, în România de astăzi, panaceul fără de care guvernarea nu mai poate fi imaginată.
Eşecul statului român este însoţit,invariabil, de impunitate şi de ipocrizie. Cetăţenii acestei ţări sunt vinovaţi, niciodată cei ce conduc. Transformarea spitalelor din România ( administrate clientelar ) în anticamere ale morţii , iată un detaliu pe care omnipotentul CNSU îl ignoră. Restrângerea exerciţiului drepturilor constituţionale este calea aleasă, de vreme ce sistemul de patronaj şi de influenţă nu poate fi afectat în nici un fel. Mizând pe înfricoşare, statul român a subminat, tenace, încrederea ce stă la temelia comunităţii civice. Promisiunile neonorate au hrănit neîncrederea.
