Criza Covid vine cu o mare provocare pentru arhitecţi şi urbanişti. In ultimele decenii ortodoxia urbanismului a însemnat promovarea densificării, pietonalizării străzilor, lărgirii trotuarelor şi îngustării carosabilului. A însemnat crearea de cât mai multe nişe urbane limitate ca dimensiune în care lumea se strânge, stă pe loc şi interacţionează vesel la toate orele zilei. A însemnat descurajarea fermă a transportului individual şi promovarea celui comun, cu rată de ocupare cât mai mare.
Oraşul viu, la scară umană, populat cu cetăţeni de toate felurile, prezenţi în spaţii comune de dimineaţa până seara a devenit Sf Graal al noilor teorii în arhitectură. Nu mai vrem oribila separare funcţională între cartiere-dormitor şi zone de business care se pustiesc la terminarea orelor de program, ci funcţiuni mixte. Ţesut urban organic, nu maşinării de locuit; Jane Jacobs, nu Le Corbusier.
Centrele cu profil medieval al vechilor oraşe europene au ajuns să geamă de lume, deopotrivă în sezon şi extra-sezon, amestecând turişti şi localnici în cârciumi şi galerii minuscule, aglomerate, “autentice”. Vorba aceea: oamenii nu vor să vadă neapărat ceva anume, ci tind să se adune acolo unde sunt strânşi şi alţii grămadă, ca să se uite în principal unii la alţii. Herd instinct, cum ar veni. Unele metropole, lipsite de asemenea zone cu atmosferă şi caracter, chiar şi-au improvizat centre istorice fake în încercarea de a copia succesul de box office al Italiei.
Şi a venit criza Covid, care a răsturnat toată şandramaua cu fundul în sus. Noile reguli impun să avem distanţare socială şi interacţiune limitată între oameni; herd immunity, nu herd instinct. Să separăm funcţional fluxurile de trafic şi, dacă se poate, grupele de populaţie în funcţie de riscul asociat fiecăreia. Ni se spune că e mai prudent să ai spaţii mari şi pustii în care să stai la 5 metri de celălalt – se aude deja de dincolo de mormânt hohotul sepulcral al corbusieriştilor: we told you so… Ni se spune că e preferabil să porţi mască, ceea ce în sine impune o distanţare psihologică, pentru că se ascund fizionomia şi expresiile, se depersonalizează şi robotizează interacţiunea umană. Cum să socializezi la trattoria cu masca pe figură?
Se constată că în practică e mai uşor dacă ai în oraş câteva hypermarketuri cu resurse suficiente pentru a lua măsuri de precauţie costisitoare, plus stimulentul de reputaţie corporatistă ca s-o facă. E mai greu să reconciliezi comportamentul compulsiv-obsesiv anti-germeni, deunăzi o apucătură cu aspecte clinice a câtorva marginali, dar mai nou generalizat şi devenit de bon ton, cu prăvăliile de cartier necontrolabile. Şi, ruşinea supremă, se pare că e mai prudent să mergi cu maşina personală, nu cu transportul comun.
Cu ocazia asta îşi aminteşte lumea că în Paris sau aiurea, când s-au demolat foarte autenticele centre vechi în sec 19 şi s-au făcut marile bulevarde aerisite, a fost şi ca să se scape de focarele de holeră şi tuberculoză. Parcurile gen Cişmigiu sau Central din New York, obţinute prin asanări de mlaştini, aveau şi acest rol de “a schimba aerul”, pe vremea când se credea încă în teoria miasmelor ca explicaţie pentru bolile infecţioase.
Mai târziu, după ce s-au descoperit mecanismele de transmitere prin germeni, arhitectura modernistă blamată pentru a fi impersonală şi aseptică – era chiar asta: clădirile albe, cu suprafeţe vitrate imense şi încăperi largi, fără cotloane şi decoraţiuni, lăsau să circule aerul şi lumina înăuntru, fiind realmente mai igienice. De aici şi vorba aia din Bucureştiul interbelic, a celor care criticau pe tinerii arhitecţi modernişti şi construcţiile lor cu planuri orizontale şi ferestre mari: a făcut o casă şi arată ca un sanatoriu. Azi sună aproape a reclamă.
Una din etichetele cele mai detestabile în planificarea urbană contemporană e “sprawl”, asociată de regulă cu oraşul american (sintagmă de asemenea derogatorie), adică acea împrăştiere necontrolată a construcţiilor pe spaţii mari, invadând extravilanul, făcând infrastructura şi transportul mai scumpe şi problematice, generând ambuteiaje la orele de vârf etc. Pe scurt, suburbanizare şi gentrificare – aşa nu; oraşul clasic european, strâns, haotic şi vibrant – aşa da. Numai că această suburbanizare atât de hulită azi, pusă de regulă pe seama apariţiei automobilului, avea la origine viziunea “oraşului grădină”, adică împrăştierea cetăţenilor din imobilele insalubre supraetajate din centru către locuinţe familiale intercalate cu spaţii verzi. Sau cum s-ar zice, avea şi o raţiune de sănătate publică la bază.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
