Suntem martorii unei abundențe de preocupări legate de cine sau ce este omul, ce devine și cum devine, care-i sunt blocajele, care sunt pericolele care-l pândesc și mutațiile pe care le va îndura. În jurul acestui personaj e un peisaj confuz în care coexistă soluții și rețete de dezvoltare personală cu cercetările filosofiei actuale interesată să dezvăluie tehnici de subiectivare, respectiv de-subiectivare, pentru a-i reda (omului) autenticitatea.
În paralel cu toate acestea există perspectivele religioase (care nu sunt vizate de ceea ce scriu aici). Și, totuși, varietatea abordărilor umanului în loc să ne facă fericiți și împăcați în relații de armonie socială, sau măcar funcționali, ne fac mai degrabă dependenți de rețete, sfaturi, scurtături spre fericire. Asta mă face să cred că multitudinea acestor abordări este, de fapt, simptomul unor inadecvări cu care se confruntă științele umane, științele sociale, științele educației și, îndeosebi, filosofia. Prima inadecvare vine din separarea tot mai acută dintre filosofia academică, de catedră, care produce texte minimalist aplicabile și filosofia „coborâtă în stradă” în mai multe variante. Dintre acestea, consilierea filosofică, promovată după mecanismele cerere-ofertă, este cea mai actuală pe piața din România. A doua inadecvare este efectul celei dintâi: dacă filosofia autentică e abandonată sau mai circulă doar în cercuri esoterice, atunci sigur că va ignora, chiar cu bună știință, cauza care reclamă transformarea filosofiei în consiliere sau terapie pentru efectul respectivei cauze. Cauza ignorată este absența formării unei dimensiuni spirituale care să ofere temeiuri și perspective consistente asupra vieții în anii decisivi ai educării fiecărei persoane, în anii de școală. Nefirescul situației este semnalat de confuzia pe care o face azi, un om mediu educat, și nu doar el, între filosofie și dezvoltare personală. Prin urmare, filosofia mai contează și ni se mai adresează doar atunci când avem nevoie de sfaturi sau de terapie?
Cine sunt oamenii care au nevoie de antrenori, consilieri, care să le ofere sfaturi despre sensul vieții și soluții care să-i scoată din impasuri? nu cumva sunt oameni care au fost privați de un demers constant al cărui sens era acela de a le forma o dimensiune spirituală pentru ca fiecare să devină ceea ce este? În schimb, au fost lăsați să creadă, sau au fost chiar învățați, că oamenii sunt doar fapte statistice, imagini virtuale, roluri sociale sau viitoare forțe de muncă. Viața lor spirituală, echivalentă cu dinamica unei gândiri semnificante, nu doar operaționale, a fost transformată într-un depozit de „gânduri congelate” (Hannah Arendt, Viața spiritului, traducere S.G. Drăgan, Editura Humanitas, București, 2018) redate la evaluări și examinări naționale. Se poate verifica oricând și oricum toată lumea știe că valorile vehiculate de tot mai mulți tineri sunt utilitatea, confuzia mijloace – scopuri, materialismul, economia cognitivă (informație esențializată în timp scurt), la care se adaugă atitudini de indiferență față de formarea lor spirituală. Aceste valori și atitudini sunt parte și efect al imaginarului colectiv actual a cărui mentalitate nu se mai formează prin deschiderea spre sensurile vehiculate prin creațiile artistice, științifice, filosofice. Cauza blocajelor spirituale ale adulților candidați la dezvoltări personale rapide sau consilieri filosofice este neglijarea formării lor spirituale și ea ar trebui asumată ca o problemă gravă a educației.
Propunerea pe care o fac educatorilor este să se alieze cu filosofii și să trateze cauza al cărei efect este inflația de dezvoltări personale și consilieri filosofice. Filosofia ar putea merge în răspărul cerințelor de pe piață pentru a găsi calea prin care să fie promovate, citite și activate texte filosofice care pot să constituie temeiuri ale formării spirituale. Cred că e o constatare elementară faptul că textele lui Jules Evans sau ale lui Lou Marinoff sunt suficient de transparente pentru a mai necesita explicații, interpretări, analize. Mai ales că, între timp, sunt ignorați filosofi relativ actuali, care pornind de la singularitatea prezentului nostru, au problematizat preocuparea de sine, viața spirituală sau dinamica identității care cere o abordare transdisciplinară. Concretizez propunerea mea, care are rolul de simplă exemplificare, în trei pași, după modelul operațional al dezvoltărilor și consilierilor filosofice, însă insist pe „a ieși din filosofie, dar prin filosofie” (Jacques Derrida). Pașii pe care-i propun sunt acompaniați de autori care i-au schițat în lucrări filosofice consistente, existente pe piață, dar puțin sau deloc exploatate în educația filosofică școlară. Așadar, trei pași: 1. preocuparea de sine; 2. viața spirituală ca gândire semnificantă; 3. identitatea spirituală ca devenire permanentă, prin alții și prin apel la transdisciplinaritate. Primii doi pași urmăresc să conștientizeze faptul că devenirea spirituală e permanentă și că implică relația cu altul; ultimul pas e decisiv în a arăta că în această devenire e necesar un „ocol prin cultură” (Paul Ricoeur) si o educație transdisciplinară. Dacă acesta ar fi un text despre dezvoltarea personală s-ar opri aici oferind trei sfaturi: preocupă-te de tine; gândește semnificații; fii conștient de devenirea ta pe multiple niveluri si planuri. Dar nu este.
Primatul preocupării de sine. Înainte de consilierii filosofici actuali și la un nivel radical, pe când făcea pionerat în domeniul consilierii Gerd Achenbach (anii 80 ai secolului trecut), Michel Foucault se întreba cine suntem noi dincolo de procesele de subiectivare prin care ne trece societatea sau diferitele forme de autoritate? În contextul preocupării de a descoperi cum să ne opunem tehnicilor de dominare cu intențiile lor de normalizare, care ne clasează în categorii și ne leagă de o identitate oficială, filosoful a descoperit o soluție prin metoda genealogiei. Soluția, pe care o aducea la suprafață, în special în lucrarea Hermeneutica subiectului (Cursuri la College de France, 1981-1982) era întoarcerea la primatul acordat preocupării de sine pentru a construi opțiuni personale de existență. În acest efort de a căuta condițiile și posibilitățile nesfârșite de transformare ale subiectului, Foucault revine la acel moment al filosofiei în care nu exista diferența dintre filosofie ca „formă de gândire care își pune întrebări cu privire la ce anume îi îngăduie subiectului să aibă acces la adevăr” și spiritualitate ca „practica, experiența prin care subiectul operează asupra lui însuși transformările necesare pentru a putea accede la adevăr” (Michel Foucault, Hermeneutica subiectului, Cursuri la College de France (1981-1982), traducere Bogdan Ghiu, Editura Polirom, 2004, p. 26). În Antichitatea secolelor I și II, în filosofia elenistică și romană, cunoașterea de sine (gnothi seauton) și preocuparea de sine (epimeleia heauton) erau inseparabile. Filosofia ca spiritualitate transforma modul de a fi al subiectului întrucât accesul la adevăr depinde de cine este subiectul, nu de obiectul de cunoscut. Conversia spre sine implica la modul concret o tehnică al cărei scop era dislocarea subiectului care implica exerciții de a privi lucrurile în perspectiva cosmică (plonjarea privirii), apoi efortul de a filtra fluxul reprezentărilor prin travaliu de analiză pentru a sesiza complexitatea/fragilitatea atât a subiectului cât și a obiectului de cunoscut.
Stoicii ne învață că transfigurarea subiectului se confundă cu progresul în cunoaștere și, invers, cunoașterea lumii este o experiență spirituală în care era imperativă necesitatea celuilalt ca exemplu, model, partener de dialog. Pe scurt, momentul adevărului trebuie să fie o revelație deopotrivă în planul cunoașterii și al acțiunii pentru că acel adevăr devine ethos, respectiv normă de acțiune. Recent stoicismul este la modă, însă exploatat doar ca o sursă de sfaturi în terapii diverse sau în consilierea filosofică. Dar, fără miza acestuia de a descoperi adevăruri care să fie transformate în acțiuni renunțăm la temeiuri și separăm filosofia în cunoaștere versus spiritualitate. Să interogăm această filosofie stoică pentru a avea perspective asupra vieții care să ne facă apți să dăm semnificații, apoi să resemnificăm când suntem provocați, nu rețete sau sfaturi în situații de impas. Altfel impasul e urmat de alt impas, întru fericirea consilierilor și terapeuților.
Primatul preocupării de sine într-o filosofie-spiritualitate a fost uitat în istoria filosofiei occidentale, așa că ne întrebăm, împreună cu Michel Foucault de ce se impune o istorie artificială a filosofiei care va ignora constituirea subiectului cunoașterii adevărate ca subiect al acțiunii drepte într-o lume percepută ca o punere la încercare, nu doar măsurată și dominată? Răspunsul merită căutat în cursurile filosofului ținute la College de France, răspuns care i-ar ajuta pe cei preocupați de sine să înțeleagă că într-adevăr provocarea filosofiei occidentale este să răspundă „cum poate fi lumea în același timp obiect al cunoașterii și loc de încercare pentru subiect?” (Michel Foucault, op. cit., p. 465) Un posibil răspuns la întrebarea lui Foucault, cum poate lumea să fie simultan obiect si experiență spirituală, este un alt excurs în filosofia Hannei Arendt care ne învață că există două feluri de a gândi, gândirea prin calcul și gândirea prin semnificare.
Două moduri de a gândi. Gândirea semnificantă este viața spirituală
Analizele Hannei Arendt din Viața spiritului oferă clarificări consistente asupra relației corp – suflet – spirit pornind de la analiza kantiană a modului în care cunoaștem lumea. Immanuel Kant se întreba cum cunoaștem, ce facultăți sau însușiri avem în dotare astfel încât putem cunoaște? La modul foarte simplificat, Kant susține că prin simțuri cunoaștem direct, avem intuiții, pe care le punem în categorii, sub concepte, prin intermediul intelectului. Însă, dincolo de sensibilitate și intelect, există rațiunea prin care punem întrebări despre libertate, nemurirea sufletului, Dumnezeu, ospitalitatea față de altul și altele la infinit, la care nu mai avem răspunsuri exacte, dar de la care nu ne putem abține în condiții normale.
Arendt pleacă de la constatarea că avem în filosofia lui Kant inaugurarea distincției între intelect ca facultate care categorizează și rațiune ca facultate prin care căutăm sensuri, și concluzionează: există două moduri de a gândi. Pe de o parte, avem gândirea operațională sau instrumentală a intelectului care ne ordonează intuițiile în concepte, în termeni kantieni, este gândirea ca unificare a experienței în judecăți/raționamente ale simțului comun sau în descoperiri științifice. Pe de altă parte, există gândirea care ține de rațiune prin care înțelegem cine suntem, ce trebuie să facem, ce putem spera, o gândire care e căutare de sensuri. Hannah Arendt arată că există două raționalități, una calculabilă a intelectului care face din mine un subiect autoritar și dominator, dar există și una a sensurilor, incalculabilă pe care o consideră gândirea autentică și pe care o echivalează cu viața spirituală.
Inutil să mai insistăm asupra faptului că prin algoritmizarea filosofiei în rețete de aplicat rămânem la nivelul unei gândiri instrumentale a cărei victimă nu e doar filosofia. A-ți construi identitatea prin gândirea calculabilă are drept efect o înțelegere de sine din perspectiva obiectelor și duce inevitabil la uniformizare. Blocarea gândirii pe un nivel operațional e implicit un blocaj spiritual. În schimb, a-ți construi identitatea prin gândirea care ține de rațiune, prin sensuri, mă face să percep lumea ca „loc de încercare” unde am de întâmpinat diferența celuilalt, unde realitatea mi se dă pe niveluri diferite în funcție de cât înțeleg. Prin această perspectivă unică sunt diferit și pot fi format să-mi asum diferența, altfel accept o identitate uniformă, vană, și mă văd ca pe un obiect funcțional sau bun de reparat, practic îmi ratez dinamismul devenirii prin conectarea semnificațiilor.
Fără viața spirituală ca gândire și acțiune semnificantă, putem spune împreună cu Hannah Arendt că „oamenii care nu gândesc sunt ca somnambulii” care folosesc „…clișee, coduri de exprimare și de conduită convenționale, standardizate (…) pentru a se proteja de realitate, adică de solicitarea pe care toate evenimentele și faptele, în virtutea simplei lor existențe, o adresează atenției noastre gânditoare.” (Hannah Arendt, op.cit., p. 12).
Omul este devenire, deschidere, conectare
În termenii lui Gilles Deleuze omul este asamblaj, rizom, linii de fugă, plan de imanență… La întrebarea Ce este Filosofia? Deleuze, în dialog cu Felix Guattari, susține că filosofia este creație și construcție de concepte în relație cu știința și arta. Conceptele propuse în cărțile sale ar putea fi activate și vehiculate, nu numai pentru că surprind identitatea ca proces și ca eveniment, ci pentru că ne invită la o abordare transdisciplinară a umanului, posibil temei pentru o educație integrată. Aceste concepte, codaje ale unei perspective deschise spre asamblarea și conectarea realului, ar putea să surprindă procesul devenirii umanului atât pe niveluri diferite și multiple de realitate cât și ca interacțiune între nivelurile de identitate. Invitația sa este să renunțăm la a gândi identitatea/devenirea precum un arbore care crește din fizic înspre psihic și se manifestă social pentru ajunge la spiritual (modelul metafizic). Individul este o permanentă reasamblare creatoare: „nu se constituie decât asamblându-se, nu există decât prins din capul locului în nişte asamblaje” (François Zourabichvili, Le Vocabulaire de Deleuze, Paris, Ellipses, 2003). Atunci, întrebarea cine ești se transformă în care sunt liniile devenirii tale?
Pe scurt, Deleuze descrie identitatea umană ca un asamblaj în primplanul căruia sunt linii impersonale care ne reglementează relațiile într-o structură de puncte si de poziții, de raporturi binare între puncte. De pildă, sex, vârstă, rasă, categorie socială, educație formală, sunt segmente rigide pe care suntem pioni în „mașina abstractă” a societății; aceste linii impersonale se intersectează cu linii personale care fisurează segmentele sociale rigide, ele apar sub formă de praguri, saturații, deveniri prin conjugări de fluxuri și direcții care eliberează afecte și provoacă rupturi imperceptibile. Mai există apoi linii de fugă unde pragurile, saturațiile, ating un punct de ruptură, linii care ne mână peste segmentele si devenirile noastre spre o destinație necunoscută si nepreexistentă. Așadar, omul nu e simplă devenire fizică-psihică-socială, ci e un asamblaj format din încrucişări de deveniri sau linii de fugă care definesc planuri de imanenţă. A le surprinde reclamă gândirea ca rizom care vede conectarea dincolo de Unu sau multiplu, vede omul alcătuit din dimensiuni sau mai curând din direcții mobile și variabile, din linii care variază si se metamorfozează, definindu-se exclusiv printr-o circulație de stări. La limită spus, omul e un asamblaj, dar cu „o multiplicitate de dimensiuni, de linii și de direcții în interiorul (acestui) asamblaj” (Gilles Deleuze, Claire Parnet, Dialoguri, traducere Bogdan Ghiu, Editura comunicare.ro, 2017, p. 188).
Ce mai poate însemna să te dezvolți personal în acest context? Poate însemna să fii atent la sensuri care se întretaie pentru a deschide spre alte niveluri de semnificare și pentru a fi conectate pe dimensiuni variate. Atenția la sensuri, la linii de fugă, la conectări multiple se educă prin exercițiul de a decoda sensuri care reclamă ocolul cultural al fiecăruia. Deleuze ne face atenți asupra filosofiei care poate fi matricea educației transdisciplinare care să surprindă nivelurile de realitate în care se constituie permanent asamblajul care e omul. Identitatea este diferența ca raport cu altul, dar si o diferență în raport cu sine, acea tensiune dintre sine și sine, care ne deschide înspre niveluri de realitate astfel încât să putem identifica teme recurente în domenii diferite, acele „bucle stranii” care pun împreună dimensiunile, devenirile, nivelurile de realitate și de identitate ale sinelui și, totodată, ne fac vizibilă incompletitudinea.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
